Poetă "şaizecistă", Ileana Roman ( născută în 1940) suportă, precum o seamă de congeneri ai d-sale, fascinaţia materiei. E cu putinţă ca această întoarcere dureroasă, crispată, spre concret, spre palpabil, spre temeiurile irecuzabile ale existenţei să includă un protest împotriva abstractizării ideologice abuzive, împotriva stării de, cum zice d-sa, "contratimp şi tracasaj chinuitor ce a strîmbat destule destine", desigur nu numai scriitoriceşti. Cu atît mai vîrtos cu cît direcţia de evocare a realului topit în viziune era anamorfotică, turbulentă, alinînd şi totodată înfricoşînd. Materia suferea alături de om, în numele lui. Era o solidarizare a universului cu suferinţa morală, sub istorice pecete. Timpul epocal al prăbuşirilor de tot felul se proiecta pe ecranul unui timp apocaliptic absolut. Se instituiau "corespondenţe" de expresionistă factură între fiinţă şi ambianţa acesteia, în accepţia cea mai generoasă a ultimei. Pătrunzînd în profunzimile inextricabile ale materiei, în împletirea ei de feţe şi mişcări, în amestecurile ei de viaţă şi de moarte, poeta ne mărturiseşte că se simte deopotrivă "regină" şi "sclavă". De bunăseamă "regină" prin funcţia creatoare al cărei agent se recunoaşte, "sclavă" prin conţinutul procesului de osmoză cu lumea materialităţilor consolator-provocatoare: "Sunt fericită, iartă-mă, Absalom necesar/ Că tocmai eu sclava ta sunt regina acestui stejar.// Nu vorbi de moarte, ea e în vale sau în deal/ Şi Absalom se face că respiră ca un abur de cal// Pe care eu l-aş întrupa din milă şi din cuvînt/ de a fi legătură suavă între cer şi pămînt.// Dar capul tău mort se mişcă, nu pot să ţi-l aduc pe tavă/ Mai bine să rămînă-n vînt, eu mă rotesc regină-sclavă" ( Sunt fericită, iartă-mă). Dar spre deosebire de un Ion Alexandru, de un Gheorghe Pituţ, de un Mihai Elin, autoarea severineană înţelege a lua o distanţă am spune, azi, postmodernă, adică u