Cartea lui Michael Cunningham e mai complicată decât ar sugera-o reţeta intertextualităţii şi a celorlalte şmecherii postmoderne, de aplicat cu luciditate şi talent ca să iasă un roman bun, eventual unul de succes. Succesul e uşor de explicat: mecanismele percepţiei multimedia ( roman şi film cu vedete), publicitate şi capital cultural suficient ( Pulitzer, Pen Faulkner Award), apoi un bine dozat melanj de trame şi drame actuale ( homosexualitate, SIDA; vid spiritual şi consumism american, feminism). Tehnic vorbind, este o carte ce îmbină punerea în abis cu procedeele filmului, fapt care a servit cu siguranţă dramatizării. Ce nu a putut fi surprins pe peliculă erau bizareriile psihologiei feminine de pe toate nivelurile cărţii, sugerate altfel după părerea mea, respectiv prin episoade cvasi absurde şi de maximă poeticitate, cum ar fi inundarea camerei în care Laura Brown se retrage să citească romanul Mrs. Dalloway, ca o reiterare simbolică a destinului scriitoarei.

Orele este, în primul rând, o carte despre femei, ideologia feministă citită în oglinda unui text canonic al ei, Mrs. Dalloway, romanul Virginiei Woolf. Scriitura feminină, aşa cum apare ea teoretizată de Hélène Cixous cu toate semnalele şi determinările corpului e genial pastişată ( sau reinventată?) de un bărbat pe nume Michael Cunningham. Genul de stilistică ce poate fi aplicată în analiza unui atare text relevă volutele unei sensibilităţi tăcute, contorsionate, misterioase, subconştiente, feminine. Textul e circular, abscons, cvasi-absurd, uşor baroc. Nuanţele sentimentale infinitezimale, stările confuze, nucleare, ambigue . Iată: "Dan îi dă voie să ia resturile de lumânare arsă, înainte de a conduce mâna fiului să taie tortul. Laura îl urmăreşte. În acest moment sufrageria pare a fi locul cel mai desăvârşit cu putinţă, cu pereţii ei de un verde vânătoresc, cu servanta de lemn de arţar, ad