Au trecut deja 12 ani de la stingerea poetului "Stelelor fixe", printre primii chemaţi la Tatăl ceresc, din generaţia lui. Abia depăşise pragul celor 50 de ani. În ciuda vremurilor ce-au urmat, gestionate de ghilotina uitării, Gheorge Pituţ a avut o postumitate demnă de poezia sa, graţie strădaniei iubitei şi tovarăşei de viaţă, Valentina Pituţ, literat şi editor stimabil, dovadă şi această carte de sonete Când îngerii adorm pe crengi ( Ed. Decebal, 2003, 152 p.). Este vorba de o culegere de sonete desprinse din volumele antume Stele fixe ( 1977) şi Noaptea luminată ( 1982), dar şi din scrieri postume cuprinse în Sonete ( 1995), Celălalt soare ( 1998). O carte de sonete care, singură, ar putea legitima pe deplin un poet în istoria literară a ultimilor 30 de ani. Fapt e că ediţia de faţă oferă o faţetă mai puţin văzută a poeziei lui Gheorghe Pituţ, relansând un model şaptezecist, un orfic şi un orfevru, în dizarmonicul, narcisicul, milenaristul peisaj poetic actual.

Ne-a surprins nu numai naturaleţea cu care Gheorghe Pituţ respectă sofisticata tehnică a sonetului, ci şi polifonica, proteica, sculpturala lui muzicalitate. Ne aflăm în faţa unui poet-cărturar, cu depline puteri asupra limbajului, fără complexe "în faţa limbii gânditoare", ţesând din concepte şi metafore o nesfârşită partitură, o postmodernă glossă eminesciană ( cum bine scrie Romul Munteanu în a sa doctă prefaţă). Căutătorul de adevăr, la maturitate, înclină balanţa în favoarea elanului etic, fără însă să renunţe de tot la acel "plaisir du texte", la virtuozitatea estetică bună conducătoare de performantă frumuseţe gratuită. Meditaţia stoicului prevalează însă: "Orgolii, vanităţi n-avui/ Decât să scriu ceva nervos/ Pentru poporul cel de jos/ În spiritul simţirii lui / Ca roţile Ardealului/ Şi-apoi s-ajung un mort frumos."

Umilitatea şi smerenia reperelor estetice şi morale se înso