A existat de-a lungul timpurilor o literatură "inconştientă" şi alta "conştientă" a doua, conform teoreticienilor post-marxişti şi post-nietzscheeni, cu începere din secolul XVIII. Scriitorii aparţinînd amînduror clase au practicat, din punct de vedere al spaţiului de referinţă, o literatură agorafilă sau claustrofilă. Prima ar putea integra realismul secolului XIX, a doua, mare parte din poezia romantică şi avatarurile ei moderne. Evident, nu propun o tipologie pură. Tocmai de aceea, mă grăbesc să conced că, o dată cu restrîngerea ariei vitale a individului pe orizontală, corelativă cu extinderea ei în profunzime astăzi noii preoţi sînt psihoterapeuţii literatura care şi-a cîştigat prestigiul cel mai mare a fost aceea claustrofilă. I se poate spune şi "psihologizantă". Focalizarea ţinteşte personajul în serii de manifestări mai mult sau mai puţin analitice astfel dispuse încît spre final să se poată revela ceea ce ţine de capacităţile lui invizibile de natură inefabilă: cu cît mai ascunse, cu atît mai puternice. "Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari", proclama apostolul Pavel. Această literatură se vrea a fi o pneumatologie, o hagiografie, explicită sau implicită, a omului: o literatură profund umanistă care dezleagă misterul mereu virgin al unei puteri individuale latente a cărei actualizare depăşeşte mereu aşteptările conştiinţei de sine a personajului şi, dincolo de text, ale cititorului.

Pentru că asistăm de mult la denunţarea iluziilor umaniste şi acceptăm că umanismul de pînă acum este de fapt o iluzie avem din ce în ce mai puţină încredere în lume: în aproape orice propune ea pe termen mediu şi lung. Nu mai avem încredere nici în literatură. Fie ea agorafilă sau claustrofilă, literatura nu prea s-a ţinut de jurămîntul ei umanist. Drept pentru care secolul XX a amendat-o şi hărţuit-o permanent, după anii ’50