Reverii de poet al clasei muncitoare

În tinereţe, Miron Radu Paraschivescu visa să fie un reformator al poeziei. Primele versuri şi le-a publicat în revista avangardistă Unu, considerându-le o dinamită lirică, utilizabilă fără riscuri numai de către iniţiaţi. În realitate, producţia lui lirică juvenilă nu ieşea din raza unui simbolism minor:

"Toamna, alăută,/ Cântă în grădină/ Simfonia mută/ De aur şi rugină.// Statuile cu zei/ Şi nude baccanale/ Dansează pe alei/ Mai albe şi mai goale." (Autumnală).

După 1933, când a devenit membru al PCR, partid subversiv, scos de altfel în afara legii, scriitorul a început să creadă cu şi mai multă fervoare că are menirea să revoluţioneze poezia. Aşa cum altădată îşi imagina că este un avangardist, acum îşi face iluzia că scrie o poezie-manifest, în stare să înflăcăreze mulţimile. De fapt, versurile lui din această perioadă - discursive şi tacticoase, în genul poemelor lui Geo Dumitrescu - n-ar fi avut ecou dacă ar fi fost citite de la o tribună în faţa a mii de oameni. Cel mult, ar fi provocat hilaritate:

"Veţi recunoaşte, desigur,/ că burta rotundă a unei femei însărcinate plimbându-se prin Cişmigiu/ seamănă leit cu invoalta coadă a păunului." (Buna-Vestire).

În sfârşit, când partidul comunist vine la putere în România, prin voinţa ocupanţilor sovietici, Miron Radu Paraschivescu se erijează în propovăduitor al ideologiei marxist-leniniste, considerându-se un Maiakovski al românilor. Dramatismul - autentic - al conştiinţei lui, experienţa de versificator, ca şi o cultură poetică relativ întinsă sunt folosite, fără graţie, pentru propagarea unor idei primitive, cum este aceea a luptei de clasă:

"Cădeau răcnind şţăranii răsculaţiţ, cu braţele deschise,/ Ca răstigniţii de pe cruce,/ Cu ochii tot căscaţi spre nemplinite vise,/ Când pe cămăşi apusul prindea să le