- Istoric - nr. 133 / 10 Iulie, 2003 Esenta societatii romanesti medievale a constituit-o existenta obstii taranesti libere, grupata in "obsti de obsti" sau "tari", apoi, pe spatii mai largi, in ducate (voievodate) prin unificarea carora, de o parte si de alta a segmentelor Carpatilor (Orientali, Meridionali si Occidenatali), au aparut principatele sau marile voievodate (Transilvania, Muntenia, Moldova) si comitatele (voivodatele) (Maramures, Crisana, Timisana etc.). Ca reprezentant al tuturor obstilor taranesti, conducatorul militar suprem (marele voievod) isi aroga dreptul de proprietate asupra pamantului Tarii (dominum eminens), decurgand din dreptul fiecarei obsti, proclamandu-se "domn" (dominus) "mare si singur stapanitor" de esenta imperiala ("Io"), din "mila lui Dumnezeu". Este continuitatea traditiei romane, intemeiata de Domitian (81-96 e.n.), intarita de Diocletian (284-309), imperatorul dominus et Deus devenind, la romani, "dominus Dei gratia". "Mari" (magnus), in veacul X pe vremea lui Iuliu, recunoscand din 1002 si dupa 1310 suzeranitatea ungara, voievozii Transilvaniei nu mai pot fi nici "magnus", nici "dominus". Intrand mai tarziu in istorie, cei ai Moldovei sunt domni si voievozi, dar recunosc primatul celor munteni, care-si aroga calitatea de lideri supremi: "Io… marele si singur stapanitorul domn… din mila lui Dumnezeu, a toata Tara Romanilor". Aparatul sau militar, prin largirea atributiilor, se ramifica si se dezvolta ca aparat birocratic, de functii, functia detinuta conferindu-i boierului (oguz. bolar) superioritatea fata de obstea taraneasca, privita ca individualitate juridica. Dar el este un uzufructuar, retinand, pentru a se intretine, parte din impozitele datorate de obste statului (domniei). Pamantul ramane in stapanirea devalmasa a acesteia, la romani dreptul de proprietate traducandu-se printr-un condominium domn-obste. Pana in secolul