Cu toate ca mi-am propus sa evit emisiunile lui Adrian Paunescu de la Realitatea TV, tocmai fiindca ar fi un subiect vesnic pentru aceasta cronica, vineri seara am nimerit din nou peste o situatie Cu toate ca mi-am propus sa evit emisiunile lui Adrian Paunescu de la Realitatea TV, tocmai fiindca ar fi un subiect vesnic pentru aceasta cronica, vineri seara am nimerit din nou peste o situatie abracadabranta care avea acelasi protagonist: in insipidul studio de la Realitatea TV, Adrian Paunescu vorbea despre Adrian Paunescu. Interlocutori: Andrei Paunescu (fiul) si un ins foarte tacut, asezat chiar la mijloc, intre cei doi, imbracat cu o camasa rosie si complet mut, asta pana cand a fost invitat, pentru un interludiu, sa cante (fals) ceva pe versuri de, fireste, Adrian Paunescu. Nu garantez, dar se prea poate sa-l fi chemat si pe el tot Paunescu. Teatru absurd? Megalomanie? Prost gust? Cate ceva din toate, din moment ce subiectul emisiunii era Cartea cartilor de poezie, ultimul volum, extrem de masiv, scos de poet pe piata, iar continutul acestei emisiuni rezulta din schimbul de replici dintre tata si fiu, fiindca autorul caramizii nu gasise pe altcineva interesat sa-i ia un interviu, iar la magazie nu era nici o oglinda suficient de mare sa-l cuprinda, ca sa-si puna singur intrebarile. Te uitai la Andrei Paunescu, ii auzeai vocea firava, care se straduia sa puna intrebari tatalui ce raspundea cu glas tunator si parca vedeai in fata ochilor un aparat de aruncat mingi, de genul celor folosite pentru antrenament de tenismeni. Baiatul venise cu lectia pregatita si isi intreba candid tatal de ce n-a acceptat sa conduca nu stiu ce editura, cum a decurs discutia cu nu stiu ce mare "boss" comunist, cum a infruntat el regimul, organizand concerte pe stadioane si alte, multe, chestii pe care, in mod evident, dupa expresia de pe fata lui, le stia pe dinafara, impreuna cu altele