Atit in momentul citirii proiectului de lege referitor la Institutul Cultural Roman (publicat in Observator cultural), cit si in timpul discutiilor de la GDS (miercuri 18 iunie 2003), mi-am adus aminte de o observatie facuta pe vremea studiilor si calatoriilor mele vreme de un an intr-o tara din Orient. Caci observasem acolo o curiozitate pe care o crezusem o smecherie tipica politrucilor locali, anume ca nu putini dintre ei, in preajma pensiei, isi trageau frumusel cite un institut. Cum li se termina mandatul, respectivii se retrageau la capatiiul unei asemenea institutii, pe care, in calitate de fondator, urmau sa il conduca facind cam nimic, in schimb huzurind pe veci intr-o cocheta tihna.
Ei bine, mi-am adus aminte de oamenii astia si de micile lor institutii personal-culturale acum, fiindca ma tem ca trebuie sa generalizez: acolo unde democratia si coruptia cam trag egal la cintar, unde e usor sa creezi institutii, dar e foarte greu sa le si mentii si unde imunitatile politicienilor sint excesive, prea multe institutii produc insuccese, prea multi „fosti“ isi perpetueaza puterea.
In loc sa se micsoreze birocratia si neintelegerile dintre ministerele care isi impart deja cultura din tara si strainatate, se creeaza o alta birocratie, se mareste numarul celor care alimenteaza neintelegeri. In loc sa se mareasca bugetul Ministerului de Externe, pentru ca acesta sa sprijine mai eficient centrele culturale romanesti din strainatate, ba chiar sa le inmulteasca, se creeaza o noua institutie, cu visul ca ea va administra aceste centre mai pompos. In loc sa fie impulsionat Ministerul Culturii intru acoperirea unui portofoliu de proiecte culturale mai variat si modern, se creeaza acest Institut care da slujbe unui numar si mai mare de birocrati ai culturii, insi chiar daca nu improvizati, cel putin supusi legii clientelare a sistemului politic monocrom.
