Ceea ce ma surprinde in replica d-lui Adrian-Paul Iliescu la articolul meu Habermas si revolutionarii nu este faptul ca domnia sa nu este de acord cu mine (de ce ar fi neaparat?), ci ca nu cu mine nu este de acord. Altfel spus, imi distorsioneaza suficient spusele, incat, vorba lui Socrate, "nu ma mai recunosc". Sa fi fost eu insuficient de clar?
Intr-adevar, l-am comparat pe Saddam cu Hitler. Or - ma mustra d-l Iliescu - analogia nu functioneza deoarece Hitler reprezenta o mare primejdie la adresa lumii, in timp ce puterea militara irakiana s-a dovedit a fi un "simplu balon (de aer, nu de gaze toxice)". Dar sensul comparatiei mele era total diferit, fiindca nu puterile celor doi dictatori le comparam: eu ceream sa ne reprezentam un Hitler care ar fi respectat acordurile de la München, dar ar fi practicat Holocaustul intr-un Reich "mic". N-am fi avut razboi, prin urmare. Ce-ar fi facut atunci dreptul international - intrebam - care nu sanctioneaza un stat decat pentru incalcarea suveranitatii altui stat? Fara indoiala - nimic.
Ce a facut dreptul international in cazul "Kampuciei Democrate", al Libiei, al Coreei de Nord, al Cubei, ba chiar si al Romaniei lui Ceausescu, alte tari fara putere globala, pentru a nu mai vorbi despre URSS sau China? Ce face dreptul international in cazul atator state africane? Acesta este sensul expresiei mele "dreptul international tace indiferent" - nu ca nu exista reglementari nobile, dar ca ele doar in mod exceptional se aplica atunci cand un stat isi ucide propria populatie, dar se activizeaza brusc, cand el ucide populatia unui alt stat.
D-l Adrian-Paul Iliescu face insa un rationament curios: fiindca Saddam nu a fost inlaturat mai demult, cand ii masacra pe siiti si pe kurzi, nu mai este legitim, in virtutea dreptului international, sa fie inlaturat acum. Nu inteleg: i s-au prescris crimele? S-a dedulcit regimu
