Memoria vizuala, impregnarea unor scene undeva pe retina si distilarea lor o data cu fiecare developare este cea mai puternica forma de a surprinde instantaneul actului teatral. Si, in acelasi timp, una paradoxala, care dejoaca intr-un fel limitatea momentului. Parcurgi serial secvente activate tocmai sub insinuanta postulare a unui cadru dat. Si reusesti sa iesi de sub fixitatea lui – tributul unei arte dezarmant de la vedere – prin forta unor imagini corporalizate si intrupate. Percutanta lor e poate singura forma de a pacali imediatul, de a-l transla, de a-i mistifica datele subversive. Rememorarea in teatru e o componenta viscerala, aproape primara, iar medierea ei tine de absorbtia tuturor simturilor. Aceasta memorie filtru este un receptacol al celor mai diferite trairi, si cu cit au fost mai bine stimulate cu atit isi vor spune mai definitoriu cuvintul. Iar Trilogia antica, spectacolul cu care in ’90 Andrei Serban spargea o receptare culturala paralizata, a conectat tensiunea fiecaruia dintre noi la turatie maxima, cu o febrilitate transmisa epidermic, un soc cu glas de cor ancestral. Spectatori indemnati sa se grabeasca, asezati pe scaune, ridicati si purtati prin incaperi din care tisneau cele mai stranii sunete, facindu-te sa resimti aproape organic hybris-ul, erau parca inghititi de un suflu ce te lasa cu respiratia taiata.

Acum, dupa 13 ani, la Nationalul bucurestean putem vedea, sub titulatura de eveniment, Crima pentru pamint. Avem probabil ceea ce meritam, confirmind caracteristica pe care Andrei Serban o amintea in intilnirea din 11 iulie de la Teatrul Act: pasivitatea, reteta sigura a mortificarii.

Exista putini regizori care ar putea sa faca scoala, sa induca o anumita atmosfera de lucru, un spirit viu de comunicare si provocare si e din ce in ce mai evident ca nu se doreste aducerea lor in prim-plan. Stagnarea intr-un climat ne