- Istoric - nr. 136 / 15 Iulie, 2003 Principii Unirii Urmasii marelui Stefan, de la Bogdan cel Orb (1504-1517) la Stefan Rares (1551-1552) si chiar cei doi uzurpatori ai fiului sau Petru, Stefan Lacusta (1538-1540) si Alexandru Cornea (1541), s-au straduit nu numai sa pastreze, ci si sa-i "lateasca" mostenirea in spatiul romanesc, profitand de completa prabusire a Ungariei la Mohacs. Vasali sau aliati Ungariei, voievozii romani au preferat in 1526, o neutralitate binevoitoare fata de sultan, asistand pasivi la disparitia vecinului catolic ce constituise pentru ei o amenintare mai grava decat cea otomana. Nici "la Mohács nu au mers ce si pre altii de a merge i-au impiedicat" (concluziona Nicolae Stoica de Hateg), considerand ca, pentru tara lor, a sosit clipa sa transforme "intr-o reala independenta autonomia de care deja se bucura" (R.W. Seton-Watson). Dupa disparitia in batalie a regelui Ungariei, Ludovic al II-lea (1516-1526), si dezmembrarea statului sau, constituind si ea mar al discordiei intre sultan si Habsburgi, care obtinusera pentru arhiducele Ferdinand, in Ungaria Superioara, coroana regelui defunct (17 decembrie 1526), Transilvania romaneasca a considerat ca sosise clipa propice declansarii luptei pentru recunoasterea sa ca principat suveran intr-o prima etapa, apoi pentru realizarea unirii cu Moldova lui Petru Rares, care reusise sa se faca recunoscut domn si stapan in partile sale rasaritene (domeniile cetatilor Ciceu, Cetatea de Balta, Unguras, in orasul Bistrita, pe valea Rodnei si numeroase sate secuiesti). "Romanii, secuii, sasii - transmiteau spionii imperiali la Viena - toti atarna de el si nimeni nu poate misca altfel". La aparitia trupelor sale, in 1529, in Transilvania, indeosebi "acei valahi din cauza limbii comune cu usurinta s-au unit cu ei facand o uniune". La randul sau, profitand de conflictul habsburgo-otoman, apreciau observatorii co