In plina remaniere guvernamentala, cind „se incearca“ sa se aduca in fotolii ministeriale si institutii oameni capabili, concursul de competenta al cadrelor didactice nu este decit un dus rece pentru candidatii aflati in plina vara ecuatoriala. Nebunia gasirii unei programe care sa corespunda specializarii terminate si inscrierea la acest concurs fac ca numarul profesorilor „apti“ pentru invatamint sa fie din ce in ce mai mic. Ilustrare a paradoxului mioritic (sau a nesimtirii ostentative), desi sint asaltate de „plebea“ doritoare de informatii, inspectoratele par a fi pustii, cel mai adesea usile birourilor fiind inchise („Avem de lucru!“, „Avem de dat situatii!“ sunt justificarile aruncate de cite un functionar grabit sa se evapore, iar o intrebare de genul „Ce programa utilizez pentru specializarea…“ atrage drept raspuns un ridicat din umeri ori o afirmatie de tipul „Ieri s-a schimbat ministrul, acum vor veni alte reglementari“).
Mult dorita zi de intrare in posesia unei programe soseste si primesti una conceputa in anul de gratie 1999, ca doar nu a mai fost timp pentru reactualizarea ei. Intrebarea profesorului, ajuns in rolul cetateanului turmentat, „Dar eu dupa ce programa dau?“, nu pare a primi vreo lamurire pina in ziua „alegerilor“ (concursului).
Transpirat de efort, ajuns fericit cu dosarul la unul dintre centrele de inscriere, candidatul afla ca sarmana cerere completata de el si luata cu grija de la inspectorat nu este buna, valabila fiind numai cea procurata de la „vinzatorul de inghetata“ de vizavi. Dar nu-i nimic, „totul se rezolva“, caci personalul ce primeste dosarele are rezerve de cereri. Adica a avut…, fiindca in acel moment, cautind cu insistenta printre hirtoage, constata ca s-au epuizat, solicitantul fiind rugat sa refaca traseul pina la inspectorat pentru o noua fisa de inscriere. In cazurile fericite, o data depasita aceast
