In urma cu cativa ani am cumparat o editie veche din Marc Aureliu cu urmatoarea dedicatie: «sa-ti fie prieten la ceasuri grele si sa te ajute asa cum m-a ajutat pe mine». Nu cunosc elogiu mai frumos pentru o carte decat acest «prieten la ceasuri grele»

Cioran - Caiete

Am parafrazat randurile lui Cioran intr-o dedicatie scrisa de mine pe cartea lui Peter Brook, cand am oferit-o lui Radu Penciulescu, si cu ele vreau sa incep si modesta mea prezentare. Nu am citit aceasta carte in ceasuri grele, ci in acele ore tulburi cand simti nevoia sa pleci unde vezi cu ochii si te ameninta o criza. A devenit repede o lectura necesara si mi-a placut sa o parcurg pe indelete, sa ma opresc la fiecare etapa fiindca am inteles de indata ca Sa uiti de timp este cartea unui proces de formare. Un Bildungsroman unde protagonistul, eliberat de accidente si personaje episodice, marcheaza evenimentele esentiale si invataturile transmise de ele. Ca in orice aventura a formarii, totul a fost necesar si regizorul face din fiecare moment relatat un punct de reper pentru itinerariul strabatut. Astfel, Brook deseneaza in raccourci drumurile traversate si optiunile care l-au adus in locul unde se afla azi. Sa uiti de timp e o carte care te hraneste si pe mine m-a hranit. Desi, inainte sa incep sa o citesc, o prietena, mare amatoare de biografic, in sensul comun al termenului, mi-a trezit suspiciuni cand m-a prevenit Peter o sa moara fara sa-si dezvaluie secretele. Acum, dupa ce am intors ultima pagina, precumpanitor nu este sentimentul umbrei si al disimularii, ci cel al luminii mereu sporite, dobandite prin efort, prin permanenta interogatie la care Brook isi supune propria viata. Pe parcurs, el ne impartaseste observatiile lui despre teatru, despre interpretare, asupra fluiditatii o virtute cardinala pentru teatrul sau, tehnici de repetitii pe care cititorul si le poate insu