Eu, nesfarsita intristare a inimii sale

cel mai bine vad cu ochii acestia ai mei

care nu sunt ai mei, ci ai lui.

cel mai bine merg cu picioarele acestea ale mele

care nu sunt ale mele, ci ale lui

si inainteaza pe ape.

cel mai tare ma dor palmele acestea ale mele

care nu sunt ale mele, ci ale lui

si sangereaza in ierusalim.

eu ma intunec, el lumineaza.

eu, partea lui agonica, el partea mea vie.

sunt legat de el cu franghii invizibile, nu ma lasa:

el, aerostatul meu, ma trage dupa sine in vazduh

pe mine, saculetul sau cu nisip, rucsacul sau cu

nimicuri,

pe mine, nesfarsita intristare a inimii sale.

orasul meu

acesta e orasul meu, numai al meu.

casele, transparente, nu au usi

si in fiecare dintre ele ma zaresc pe mine insumi.

merg pe strazi si strazile sunt vii,

isi schimba configuratia, ma conduc

mereu in alta parte.

ajung pe un pod: malul celalalt nu exista,

dincolo de pod nimic nu e.

caut biserica, n-o gasesc -

biserica e lichida si curge.

cativa caini alearga spre inima sangeranda,

inca palpitand, a unui inger.

nici zi, nici noapte -

doar raza fascinanta a mortii straluceste.

din slavi se prabuseste un cuvant urias,

ne striveste, ne face praf si pulbere

pe mine si orasul meu.

descrierea uneia dintre mortile mele (admiratorul)

cineva se uita la mine zi si noapte.

e invizibil si probabil urias:

vom fi aratand amandoi ca un guliver cu liliputanul

sau.

nu ma scapa nici o clipa din ochi.

nimeni nu-mi da atata atentie ca el,

a facut o pasiune obsesiva pentru mine.

el aduna cu grija cuvintele mele cazute in iarba sau

prin camera,

ca pe niste firimituri le adun, parca ar vrea sa

reconstituie

marea paine, ma