- Istoric - nr. 140 / 19 Iulie, 2003 Poarta si statutul Tarilor Romane Otomanii, dupa esecurile suferite in lungul si costisitorul razboi cu Persia (1577-1590), si-au reluat, la randul lor, vechile planuri de extindere a "Casei Islamului", cat mai adanc in inima Europei. Insuccesele militare repetate, in Malta (1565), Astrahan (1569), la Lepanto (1571) sau in razboiul persan - constituiau insa simptome care anuntau apropiatul declin al Imperiului Otoman (1578-1590), desi, la acea data, statul sultanilor continua inca sa apara in ochii contemporanilor drept o putere militara fara egal, de care trebuia sa se tina seama in solutionarea oricarei probleme politice a Europei Centrale, Rasaritene si Sud-Estice, Asiei si Africii. Ca si Habsburgii, sultanii continuau sa aspire la o anacronica monarhie universala de drept divin intr-o epoca in care, in Europa Occidentala, feudalismul intrase in criza, ca urmare a dezvoltarii noilor relatii de productie capitaliste; o noua forta de care "crestinatatea" inca nu era constienta, ilustrata de generalizarea relatiilor marfa-bani, anihila proiectele de cucerire otomane, lovind implacabil economia acestui stat inchistat in formele sale traditionale de viata, incatusate de prescriptiile Coranului, provocand, ca semne exterioare, devalorizarea asprului de argint (akce) fapt care, pe fondul paralizarii initiativelor in economie, a sclerozei institutiilor, a atras coruptia, declinul sistemului militar otoman, anarhia, alimentata de desele rascoale cauzate de neplata soldelor etc. Ridicat si hranit pe seama vecinilor, stat ce-si ignora propria dezvoltare economica, implinind necesarul de bunuri prin razboaie de cucerire si jefuirea sistematic organizata a provinciilor din "Casa Islamului", impregnat de traditionalism, Imperiul Otoman avea sa fie iremediabil condamnat din momentul aparitiei primelor fisuri in organismul sau militar. Sesi