Aliosa. Erau ultimele zile ale lunii octombrie 1944. Din cand in cand se auzeau explozii de obuze, semn ca frontul nu era departe. Trupele rusesti si romane eliberasera de curand orasul Oradea. Convoaie interminabile de infanterie si artilerie se indreptau zi si noapte spre linia intai a frontului...
Aliosa
Erau ultimele zile ale lunii octombrie 1944. Din cand in cand se auzeau explozii de obuze, semn ca frontul nu era departe. Trupele rusesti si romane eliberasera de curand orasul Oradea. Convoaie interminabile de infanterie si artilerie se indreptau zi si noapte spre linia intai a frontului din partea de apus a tarii. Intr-o astfel de zi avea sa se petreaca un eveniment placut din viata mea de copil, despre care si azi imi amintesc cu drag si pe care vreau sa-l relatez cititorilor rubricii "Din lumea necuvantatoarelor".
Trecuse de miezul zilei, cand doi soldati rusi calare poposira in curtea casei parintesti. Au descalecat si, desi eram putin panicati, tata i-a poftit in casa, ospatandu-i cu tuica si slanina. Rusii nu stiau o iota romaneste, asa ca greu am reusit sa schimbam cateva impresii cu ei, mai mult prin semne. Astfel am aflat ca insotisera un grup de prizonieri nemti pana la Beius si acum se intorceau la unitatea lor. Bucurosi de ospetia parintilor, cei doi rusi s-au pregatit de plecare. Stupoare! Unul din cai nu se putea ridica, istovit de drum sau poate bolnav. Nervos, stapanul lui se hotari sa-l impuste, dar cand a scos revolverul, eu am inceput sa plang, implorandu-l sa nu-l omoare, ca eu il voi ingriji, iar daca o fi sa moara, sa fie moarte curata, data de Dumnezeu. Vazandu-ma atat de atasat de bietul animal, rusul hotari sa mi-l daruiasca mie, cu conditia sa-l ingrijesc, daca va avea de trait.
Era un manz abia trecut de un an, cu o privire patrunzatoare si inteligenta, ce parca implora indurare. Rusul ii daruise numele
