Toma strimbindu-se ghidus ca sa strice poza cu Matilda si Geti – surorile lui –, Toma impozant cu o carabina pe umar, Toma copil, prins de nevoia, nu cea obisnuita resimtita de toti copiii, de a juca pentru a-i amuza pe cei din jur, pentru a le crea acea stare ce mai tirziu ii va fascina, apoi adolescent indragostit si matur. Toma, actorul cu acei ochi pe care nu ai cum sa-i uiti. Joviali, pierduti, intrebatori, sagalnici, provocatori, tristi, niste ochi care emana energie ludica si un farmec cuceritor. Ochi de o expresivitate scaparatoare. Toate aceste priviri erau magnetice, te agatau, suspendind aproape orice punte de distantare. Fara a rosti vreun cuvint, Toma nu trebuia decit sa priveasca si era deja un personaj. Mimica lui, modelata continuu, era cel mai puternic cod de semnificatii, fiind ea insasi un rol de compozitie. Toma in zeci de ipostaze – poate cea mai adecvata forma de a cuprinde esenta acestei arte seriale –, fiecare extrem de bine individualizata.
Am cunoscut-o pe doamna Matilda Caragiu Marioteanu acum doi ani, cind a venit la Teatrul „Bulandra“ sa caute fotografii din spectacolele in care jucase Toma Caragiu. Se uita la ele cu ochii inecati de lacrimi si zimbea. Acelasi zimbet, usor voalat, pe care il iradia si chipul lui Toma Caragiu. Se intilneau intr-un fel straniu si totusi atit de apropiat intr-un monolog al gindurilor. Mi-a spus atunci o fraza care mi-a revenit imediat in minte cind am deschis cartea scrisa de domnia sa*: „Uita-te la el ce moaca are!“. Ei bine, moaca aceasta de zile mari te calauzeste in toata cartea, fie ca o vezi sau doar o intuiesti, in functie de ce ti se sugereaza. E ghidul unei calatorii printre multiple portrete.
Volumul e conceput sub forma unui jurnal de familie, cu descrieri amanuntite din copilarie – casa si gradina de la Sarsindar, unde copiii petreceau cele mai frumoase clipe, apoi para
