Nu! Nu poate fi adevărat. Emanoil Elenescu nu a murit. S-a înălţat doar puţin la Cer să vadă dacă mai sunt locuri libere şi dacă această streaşină întinsă de Dumnezeu e într-adevăr bătută cu diamante, aşa cum se spune. Ori să se amuze de plutirea noastră nervoasă, încordată printr-un univers peste care să pogoare câte o poantă, aşa cum numai el ştie să o ticluiască şi să o depene. Mă mir însă că a plecat atât de intempestiv, de precipitat, căci îi cunosc bine afinitatea pentru călătoriile tihnite, bine pritocite şi îndelung fezandate, pe parcursul cărora să simtă, în toată plenitudinea lor, mirosul dulce al libertăţii, gustul fraged al detaşării de conturi şi deconturi, teme şi anateme. Mă mai mir că şi-a suspendat duelul său cu un secol pe care era cât pe-aici să-l ajungă şi să-l dovedească. Un duel fără vărsare de sânge. Un contrapunct dublu, ranversabil al ironiei şi autoironiei, ironia sa fiind de-a dreptul tăioasă, electrocutantă, graţie unui rafinat joc al spiritului, în timp ce autoironia lua forma, uneori dureroasă, a tristeţii şi deznădejdii. O glumă de-a lui era de ajuns să facă loc neprevăzutului. O vorbă de duh era imediat înţeleasă şi însuşită, căci avea, din belşug, fantezie şi discernământ. Şarjele sale musteau de inteligenţă şi iscusinţă, ridicând bariera zâmbetelor împotriva sentimentelor de descurajare, de dezamăgire sau oroare. Emanoil Elenescu critica astfel tot ceea ce părea a fi definitiv, bătut în cuie, deschizând o poartă către noi variante, care de care mai nerăbdătoare să se afirme. Din replicile sale la adresa orchestranţilor săreau frecvent scântei ce acopereau emoţiile, dar şi viziunile intuitive, pragmatice, într-un fel fruste asupra partiturilor alese spre a fi restituite, aprinzând totodată interesul colaboratorilor, care se pliau constant pe acest dans al inimii şi sensibilităţii. Ca dirijor, cel mai bine s-a adaptat la genul concerta