Normalitatea, indiferent ce va fi desemnînd acest cuvînt adesea invocat şi aproape imposibil de definit în mod satisfăcător, nu a constituit niciodată subiect de film. Iar în cazul în care cineva a încercat totuşi să-l transforme în temă de meditaţie cinematografică rezultatul a fost mediocru. Căci, în cele din urmă, norma nu poate fi altfel decît mediocră.

În schimb abaterea de la o medie, considerată prin convenţie social-morală drept "normală", a fost tălmăcită ( artistic şi/sau commercial) în fel şi chip. De-ar fi să amintim numai cîteva titluri ale unor filme vizionate în ultimele două săptămîni, iniţial fără intenţia de a le transforma în material pentru cronică, lesne vom observa confirmarea celor de mai sus. Cîteva pelicule ce par să transmită faptul că prea mult clamata normalitate către care tindem cu frenezie fie la nivel personal ( cînd dorim "să fim ca ceilalţi" în loc să ne orientăm pur şi simplu către "a fi cu ceilalţi"), fie la nivel mai general ( goana către o viaţă normală, azi centrată pe "a avea/a poseda" conform unui model occidental) este mai degrabă o realitate statistică şi prea puţin o realitate în sine. Să probăm, însă, aceste constatări empirice prin exemple cinematografice.

De la Pianistul lui Roman Polanski ( pe marile ecrane) la Caligula lui Tinto Brass ( la Cinemateca Romană), de la Orele la Frida ( ambele în cinematografe), de la O dramă la vînătoare în regia lui Emil Loteanu ( din nou la Cinematecă) la acest Al naibii tratament, toate reprezintă probe solide că normalul nu există, nu reprezintă o opţiune, ci în cel mai bun caz o iluzie. Normalitatea abolită la nivel istoric în Pianistul şi Caligula unde aplatizarea sentimentelor ori violenţa devin treptat exclusiv modalităţi de supravieţuire. A trece pe stradă printre cadavre ( vezi Pianistul) departe de a fi normal, a manifesta o sălbăticie pînă la perversiune