Se află într-o neîndoielnică vogă prefixul post. După postclasicism, postromantism (spre a nu ne mai opri la postistorie, posttotalitarism etc.), vorbim îndesat despre postmodernism, legănîndu-ne pe arcurile unui început care nu se îndură a fi sfîrşit şi ale unui sfîrşit care nu se îndură a fi început, de fapt ale unei continuităţi concomitent inspiratoare de anxietate şi liniştitoare. Aproape orice fenomen literar se arată gata a se angaja într-un prezent şi într-un trecut la fel de relative, întrucît sînt interşanjabile. De ce n-am considera în acest fel şi expresionismul? Inaugurat la noi de Lucian Blaga, care-l numea "noul stil", definindu-l drept o transcendere a obiectuluia astfel încît să rezulte "relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul", acesta nu supravieţuieşte oare în destule producţii actuale, pe care, spre a da satisfacţie exegeţilor ce se doresc cît mai "la zi", le putem boteza postexpresioniste? E incontestabilă conservarea creaţiei expresioniste în siajul unei epoci sfîşiate de cele două conflagraţii mondiale şi de ororile totalitarismelor ce le-au succedat. Reflex, poeţii ca şi artiştii plastici au reacţionat la acest cumplit context prin mixtura de disperare şi insurgenţă a unei arte eruptive, sumbru anticonvenţionale. Sentimentul "metafizic" de rătăcire, de risipire în haos, de aşteptare a unei catastrofe cosmice s-a precipitat în anume conjuncturi, dînd naştere astfel unui tipar mental şi formal, care, în circumstanţele crizei istorice încă neîncheiate, nu pare epuizat. E limpede că expresionismul nu şi-a trăit traiul, indiferent cum sîntem dispuşi a-l denumi, cu sau fără prefixul la modă. Unul din poeţii ce-i aduce ofrande este azi ieşeanul Vasile Proca.

Poezia lui Vasile Proca demarează abrupt prin constatarea unei desubstanţieri a realului, într-o notificare a etapelor sale, ceremonioasă, vag ironică. Viziunea sa e d