Colegilor noştri aflaţi la început de drum, ca motiv de optimism
Citesc volumul de publicistică al lui Mircea Cărtărescu şi nu înţeleg cum, strînse laolaltă, articolele risipite prin diverse gazete se leagă atît de bine între ele încît îţi dau senzaţia unei cărţi de memorii pe care nu o poţi lăsa din mînă. Un soi de calendar literar propriu şi un bilanţ al ciocnirilor poetului de pragul de sus al realităţii. O carte în care nu încape nimic provincial şi care ar fi putut să fie scrisă de orice mare scriitor de azi, din orice colţ al lumii. Nimic balcanic, în tot volumul, deşi "aventura conştiinţei" poetului începe într-un sat dunărean uitat de lume, Chirnogi, unde, la sfîrşitul clasei a X-a, în timp ce citea ca să-şi umple timpul, a avut pentru prima dată revelaţia că există.
Ca multe dintre episoadele povestite de Mircea Cărtărescu, şi vara lui de angajat la IAS din Cum m-am trezit pe lume mi-a amintit de o secvenţă analogă trăită de mine, din păcate fără norocul vreunei revelaţii. A fost una din primele întîmplări din seria de lucruri inutile şi de păcăleli pe care mi le-a oferit viaţa. Era o modă, o "directivă" sau pur şi simplu o nevoie financiară cea care-i făcea pe unii liceeni să se angajeze în timpul vacanţei. Cred că alternativa era munca "voluntară" (şi gratuită) cu şcoala. Am profitat de faptul că tatăl celui mai bun prieten al fratelui meu, om generos, a acceptat să ne angajeze pe toţi trei o lună de zile, la întreprinderea unde era director. În mapa mea cu documente se află o fişă de angajare ca muncitor sezonier (sic!) la IPA, Întreprinderea de Preindustrializare şi Achiziţii, pe vremuri DCA, adică ceva legat de colectarea deşeurilor. Mă trezeam pe la 5-6 dimineaţa, luam troleibuzul pînă la marginea oraşului, treceam de linia ferată şi de mirosul cumplit de la Abator şi intram într-o clădire cenuşie. Îmi amintesc doar că stăteam î