Ţine de fatalitate, ca să nu zic de hazard, de fatalitate, fiindcă de aceasta n-ai scăpare. Şi hazardul e imperios, cu intervenţii punctuale însă la o cotitură de destin. În contencios, a fi, astfel, evreu este o decizie a fatalităţii, o dată ce eşti, nu poţi să nu mai fii, precum citeam în fragmentul de roman publicat în R. L., Departe de zarea albastră, de Carmen Riera.

Nu este, hotărât lucru, o problemă de opţiune: ce eşti ţi se citeşte pe faţa palmei, dacă ţii pumnul închis, peste liniile vieţii. O ticăloasă epigramă din triste vremuri, într-o ţară care a practicat holocaustul doar pe jumătate, lovea într-un excelent scriitor şi om de caracter: "După nume, Sergiu Dan/ N-ai zice că e jidan./ După chip şi-obrăznicie/ Nu se poate să nu fie." Mi-aminteşte de o veche şi semnificativă întâmplare pe când trudeam ca stilizator într-un punct editorial al Ministerului Energiei Electrice. Arthur Dumbravă, directorul acestei înjghebări circumstanţiale de tălmăcit în româneşte manuale de electricitate ruseşti traduse din limba germană, şi unde lucrau doi evrei şi doi români, m-a întrebat în trecere, cum mă chema înainte. În loc să-i şoptesc confidenţial, Şnabel, am murmurat "tot aşa" iar schema s-a redus cu un post.

Să fii însă evreu, să n-ai habar, şi să o afli nitam-nisam, poate constitui o dramă. Tatei îi trecuse pe la urechi că Tudor Vianu ar fi aflat de apartenenţa sa la vârsta de 12 ani şi că ar fi fost bulversat. Când, în anii manifestărilor antisemite ce au premers prigoanei sistematice, studenţi bruscaţi ( vezi De două mii de ani, Mihai Sebastian) şi împiedicaţi să participe la cursuri, în delegaţie s-au plâns profesorului Vianu, primiră răspunsul: "Dar şi dumneavoastră, evreii, nu vă mai potoliţi."

La noi în casă, în luminosul hall ferestruit pe zidurile de colţ, umbriţi de un ficus uriaş, mi-l reamintesc pe profesor, ventripotent