În jurul vârstei de 15 ani, Thomas De Quincey fuge de la liceul din Manchester. Fire neliniştită, el avea să plece şi în timpul unui examen de la Oxford, mai târziu, ca de peste tot. Întraga sa viaţă încercase să nu se ataşeze de nimic. Până şi căsătoria îi fusese o grea povară.

În Confesiunile unui opioman englez, autorul aminteşte, ( ca de un simbol al hătărârii nestrămutate de a fugi), de Galeria şoaptelor vizitată la catedrala Sf. Paul din Londra. Descriind monumentul într-o notă la subsolul paginii, nu pomeneşte nimic de bazilica san Pietro de la Roma, opera lui Bramante, Michelangelo, Bernini, unde există o asemenea galerie acustică, anterioară, desigur, celei londoneze. Ciudat. Să nu fi auzit de ea De Quincey?... De coridorul circular din partea superioară a impunătorului lăcaş, unde orice turist poate să se convingă de fenomenul acustic potrivit căruia înalţii prelaţi ai epocilor, plimbându-se pe galeria recreativă, se spionau unii pe alţii ascultându-şi şoaptele amplificate printr-un joc al construcţiei. Să nu fi auzit de această invenţie, De Quincey? Sau zelul anglican, inamicul Romei catolice, i-ar fi interzis orice referinţă, ilustră de altfel?

Oricum, în josul paginii, autorul explică: "Pentru cei care nu au vizitat niciodată Galeria şoaptelor să precizez ( ...) că o vorbă sau o întrebare, rostită la un capăt al galeriei în cea mai înceată şoaptă, e transmisă la celălalt ca o bubuitură de tunet."

Autorul descrie locul unde "se puteau vedea fluturând emfatic... numeroase drapele capturate în Franţa, Spania şi Olanda, simboluri ale destinului schimbător" tot atât de schimbător ca al gândurilor omeneşti ceea ce îl face să mediteze asupra deciziei luate de a-şi părăsi brusc şcoala. "Era un gând ce se învârtea în jurul nenorocirilor iremediabil care urmează adesea după o alegere greşită." ( Exact de ce se temea elevul cu gâ