Nicolae OPREA
Magicul in proza lui V. Voiculescu
Editura Paralela 45, Colectia „Deschideri“, Seria „Comentarii critice“, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2003, 176 p., f.p.
Nu sint foarte numeroase studiile dedicate prozei lui V. Voiculescu. Am putea cita, in acest sens, mai putin de douazeci de titluri de referinta. In majoritate, lucrari nu foarte intinse si nu destul de preocupate de aprofundarea subiectului. Aplicate si ingenioase sint analizele intreprinse de Ion Negoitescu ori Nicolae Balota. Nu se cade sa ignoram nici punctele de vedere – la un moment dat convergente – ale unor exegeti precum Eugen Simion, Sergiu Pavel Dan, Ion Apetroaie sau Mircea Braga.
In acest context, Magicul in proza lui V. Voiculescu, o carte recent aparuta, semnata de Nicolae Oprea (cronicar literar – pe parcursul a trei decenii – la Echinox, Calende, Arges, Viata Romaneasca, Familia, Euphorion, autorul citorva volume de eseuri critice, dintre care amintim doar doua, Alexandru Macedonski intre romantism si simbolism – 1999 si Ion D. Sirbu si timpul romanului – 2000), se doreste novatoare si, pe alocuri, polemica.
Nicolae Oprea porneste de la premiza – in legatura cu care se poate discuta – ca nu s-a insistat suficient pina in prezent asupra dimensiunii magice din proza voiculesciana, considerind totodata ca „prozele asa-zise fantastice ar trebui mai degraba denumite proze ale magismului“ (p. 9, s.a.). Lasam la o parte faptul ca termenii de „fantastic“ si de „magic“ aplicati prozei lui V. Voiculescu nu se contrazic in mod necesar. Este mai greu de acceptat, in schimb, afirmatia – neargumentata, de altfel – in virtutea careia „nu incape indoiala ca prozele cele mai valoroase – le-as spune chiar capodopere – ale lui Voiculescu sint acelea marcate de o «gindire magica» ordonatoare“ (p. 9). Nu e deloc clar ce raport se stabileste, in c
