Una dintre cele mai amuzante povestiri de care îmi amintesc este în Cartea apocrifelor de Karel ‡apek. O rezum aici, într-o versiune ajustată, pentru că n-am mai citit-o de vreo 15 ani. Noe află de iminenţa potopului şi i se transmite că, pe lîngă familia lui, mai poate salva un număr limitat de de "drepţi", vreo şapte cupluri. Alături de soţia sa, începe, cu cea mai mare seriozitate şi pătruns de importanţa misiunii, să-i treacă în revistă pe toţi cei care ar merita să obţină un loc pe arca din lemn de chiparos. În scurt timp însă, discuţia degenerează în cea mai aprigă bîrfă: cînd Noe, cînd nevasta lui dezvăluie un amănunt biografic jenant sau şocant, care îl face pe insul cu pricina cu totul nepotrivit pentru nava neprihăniţilor. Dacă la început lista părea neliniştitor de mică, la sfîrşit ea devine din cale-afară de largă. Cum e de aşteptat, pînă la urmă nimeni nu trece proba care s-ar putea numi "gura lumii". Din perspectiva bîrfitorilor nimeni nu rămîne fără pată şi nimeni nu e demn de salvare.

Mă gîndesc întotdeauna la apocrifa lui ‡apek atunci cînd se discută despre candidaţii români la Premiul Nobel pentru literatură, această arcă plină ochi cu exemplare din toate speciile (ţările), în care încă nici un român nu a izbutit să urce. Între războaie Liviu Rebreanu a sperat să ia rîvnitul şi pe atunci încă tînărul premiu. Dar era, după cum singur notează în jurnal, cel mai duşmănit şi cel mai bîrfit scriitor din România. Impresia aceasta, de a fi centrul bîrfelor, al polemicilor şi al acuzelor, au avut-o despre ei mai toţi scriitorii de valoare dintre războaie, de la Camil la Cezar Petrescu, de la Lovinescu la Călinescu. Toţi s-au luptat cu gura lumii.

Monstru niciodată sătul, cu sute de limbi ascuţite, gura lumii e un personaj colectiv şi ubicuu, care, dacă vede că cineva a făcut primul pas pe lună va comenta sarcastic felul caraghios în