Alexandru George face o figură aparte în lumea literară românească. Numele său este rostit întotdeauna cu respect atunci cînd ajunge, mai mult sau mai puţin întîmplător, în discuţii private, dar e adesea uitat în momentul marilor sinteze sau al listelor cu scriitorii reprezentativi pentru epoca lor. Admirat ( în particular) şi înjurat ( în public), angrenat mai tot timpul în polemici cu sau fără miză, veşnic supărat (rareori, fără motiv sau din false motive) pe cei care, structural, ar trebui să îi fie aliaţi de idei, Alexandru George are, în lumea literară românească, reputaţia unui tip doldora de cultură, dar singuratic, ursuz, cusurgiu, îmbufnat, rece, stîngace, nesociabil, gafist, degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat. Degeaba încearcă omul prin articole polemice ( adunate ulterior în volume) în care îşi argumentează cu asupra de măsură afirmaţiile să schimbe această părere cvasi-generală. Imaginea de "om sucit", "morocănos", s-a lipit de el ca marca de scrisoare ajungînd pînă şi în foarte succintele şi teoretic obiectivele articole de dicţionar. Mai mult, ea este alimentată periodic de acolo de unde te-ai aştepta mai puţin: din imediata apropiere a scriitorului, de la oameni care au sisteme de valori ( cel puţin) compatibile cu cel al lui Alexandru George.
Amicus Plato sed magis amica veritas este, după toate aparenţele, dictonul preferat al lui Alexandru George şi transformarea acestui dicton în crez intelectual explică într-o bună măsură bătăliile de idei din care, se pare, nu mai este în stare să iasă scriitorul. Consemnări în curs şi la fine ( ca multe dintre titlurile volumelor lui Alexandru George şi acesta sună aparent prolix, dar defineşte cît se poate de exact substanţa volumului) este ( încă) o carte definitorie pentru eseistica şi publicistica scriitorului. Autorul reia o formulă consacrată deja de cărţile sale anterioare (un amestec de co