Grigore Vieru poate fi văzut ca un fel de Octavian Goga al Basarabiei. Ca şi poetul pătimirii Ardealului împrăştie vîlvătăile unui crez naţional programatic, care impune printr-o justificare intrinsecă, înfăţişînd o angajare, e drept extraestetică, însă nu de natură a submina arta cuvîntului, ci a o corobora prin valenţele sale afective. Ne putem aminti de consideraţiile prin care Titu Maiorescu îl saluta, fără a se situa în contradicţie cu sine însuşi, pe tînărul Goga, îmbrăţişîndu-i patriotismul. Există angajări şi angajări. Cea a lui Vieru e una dimensionată pe idealul încă neîmplinit al unităţii pămîntului românesc, drept care se cuvine a o lua ca atare, fără a exagera semnificaţia factorilor colaterali ai unor alianţe dubioase pe care, pe plan biografic, le-a contractat bardul basarabean, ca şi de altfel predecesorul său, marcat de regretabile prestaţii politicianiste. Faptul că am polemizat cu Grigore Vieru pe tărîmul civic nu ne împiedică a ne strădui să-i citim cu obiectivitate creaţia poetică şi a o preţui. Există opinia că poezia lui Vieru ar fi "depăşită", "demodată". Din punctul de vedere al inserţiei în istorie, evident că nu e. Separarea Basarabiei de patria-mamă rămîne o rană deschisă a sensibilităţii noastre etnice. Din punctul de vedere al discursului literar, credem că răspunsul e aşijderea negativ, căci, ţinînd seama şi de dezvoltarea în condiţii ingrate a culturii dintre Prut şi Nistru, poetul are un timbru personal, adesea acut, în registrul tradiţionalist pe care l-a adoptat oarecum obligatoriu. Versul lui Grigore Vieru e cabrat de revoltă, purtător al unei sarcini incandescente, care-l particularizează, inclusiv sub unghiul plastic. Compunîndu-se contrastant, imaginile conturează un stil inconfundabil: "Muţesc privighetorile,/ mierlele, cucii./ Sîngeră în biserici/ icoana, pristolul.// Atenţie:/ vin politrucii/ care vor bate în masă/ cu tovarăş