Umor şi devoţiune
Dacă nu uitat cu totul, atunci amintit doar sporadic, în contextul graficii umoristice şi al comentariului ilustrativ pe marginea textului literar, Aurel Jiquidi pare să rămînă un episod legat exclusiv de literatura lui Caragiale şi de un orizont artistic intrat el însuşi în desuetudine. Dar departe de a fi o simplă anexă a textului caragialean şi un comentator vesel al măruntelor stereotipii cotidiene, Jiquidi apare, la o privire mai atentă, ca un adevărat martor şi exeget al unei umanităţi prin nimic mai irelevante şi mai derizorii decît aceea pe care au investigat-o artiştii "gravi" din toate vremurile. Din contra, supunîndu-l, pe jumătate în joacă pe jumătate în serios, unei priviri aparent paradoxale, aşa cum Călinescu însuşi o face, în celebrul său eseu "Domina bona", cu lumea lui Caragiale, Jiquidi poate fi socotit o adevărată conştiinţă "mistică", un creator de tipuri exemplare şi un spirit a cărui dominantă este devoţiunea. Focalizîndu-şi privirea exclusiv asupra omului, în singurătatea sa ori în grup, descriindu-i comportamentul tipic şi analizîndu-i pas cu pas existenţa, el se transformă dintr-un martor de circumstanţă în purtătorul de cuvîn al unei aspiraţii. Lumea străzii, a cafenelei şi a terasei, într-un cuvînt a exteriorului şi a interiorului, devine sursa unei întregi mitologii, cu echilibrele, năzuinţele şi dramele ei. Dacă Jiquidi nu este niciodată patetic şi nu îşi edulcorează observaţiile în sentimentalisme explicite, nu înseamnă că el nici nu participă la destinul şi la viaţa nemijlocită a eroilor săi. Sub aparenţa umorului şi a privirii zglobii, de multe ori uşor de asociat unei anumite superficialităţi, se ascund în egală măsură o adîncă solidaritate şi o înţelegere plină de tandreţe. Femeia bătrînă, pe jumătate caraghioasă, pe jumătate tragică, solitarul monumental prăbuşit pe o bancă sau corul de orbi - şi acest