Actor fiind, domnul Ştefan Radof, are experienţa măştilor vii, a măştilor care dor. De fapt, nu despre complementaritatea a două arte este vorba ci despre o identitate complexă ( Emil Botta), din moment ce a trăi un rol şi a crea un poem semnifică acelaşi lucru. Volumul de poezie al lui Ştefan Radof, Efectul de seră, este în totalitatea lui o glosă. Un poem mai lung care se scrie în jurul primelor versuri ( "Tăiaţi-mi o fereastră cărnii,/ Faceţi ceva ş...ţ Eliberaţi magazia/ de nisip şi de fluturi,/ Nu mai are nici un rost"), în ciuda faptului că această carte este organizată în trei cicluri ( Efectul de seră, Îmblânzitorul de iarbă, Fiul risipitor). Atât pe scenă, cât şi în poezie există un paravan. O metaforă. Mai multe cuvinte care desemnează de fapt acelaşi lucru.

Este povestea unei vieţi petrecute în mare parte înlăuntrul unei celule bolnave, fără ferestre, aşadar fără lumină, fără libertate ( "Eu vin către voi dintr-un neam/ Trecut prin iarna abatoarelor roşii ş...ţ Se-auzeau năvălind Vasilise/ bolnave de SIDA,/ purtând pe fese,/ tatuat cu graţie,/ Portretul lui Stalin/ cu lulea şi dedicaţie:/ Cincizeci de ani temniţă grea"), a timpului cu înţelesuri ambigue, a femeii, a morţii. Mai cu seamă a morţii care se strecoară uşor în toate cotloanele sufletului, în fiecare amintire. Aceste poezii se cheamă şi se contopesc într-un discurs continuu, un monolog rostit cu amărăciunea unui actor-poet ajuns la clipa nostalgiei şi a tristeţii adânci ( "Viaţa e naşpa/ Iubirea e marfă.../ Tango"). Ştefan Radof priveşte ( din)spre trecut. Prezentul, când se manifestă în discurs este o imagine concretă a dezolării sale adânci. Această poezie cultivă un soi de simbolistică primară, a apei şi cerului ( răsturnate), a arborilor, a ierbii şi a pământului ( răsturnate). A rămas întipărită pe retină fereastra imaginată între pereţii de sticlă opacă ai serei-închisoare. În m