Pe zi ce trece creşte pasiunea mea pentru discreţie. Pe zi ce trece, discreţia mi se impune drept calitatea capitală a unui om inteligent, dacă, fireşte, e inteligent şi vrea să rămînă astfel în spectacolul din ce în ce mai deşănţat al lumii, în tam-tam-ul tot mai brutal, cacofonic şi perfect democratic al libertăţilor de expresie şi manipulare, în violenţa indiscreţiilor care transformă satul planetar într-o mahala. Un om inteligent ştie foarte bine că din acest spectacol - oricît l-ar dezgusta - nu se poate ieşi. Spectacolul - cu permanenta sa selecţie pentru "Chorus line" - e tiranic, dur şi inevitabil. A te extrage din mizanscena sa cotidiană, a nu te prezenta la "selecţie", a declara că nu te interesează e un inutil nonconformism, cu atît mai puţin o revoltă, o revoluţie, repede recuperate şi digerate cu poftă crocodiliană de scenariu. Orice protest, orice refuz, orice "huo!", dacă nu e răcnit spectaculos, nu contează, e moft. Taciturnii sînt de mult priviţi ca nişte moftologi. Gălăgia şi hărmălaia au ajuns să decidă destinul unei idei. Fără scandal, ea moare şi omul inteligent nu trebuie să fie scandalizat (căci asta se aşteaptă...), ci atent: el nu poate ieşi din sală, de pe scenă, dar nici nu poate evita provocările şi presiunea spectacolului întins totalitar din Parlament în ogradă, din dormitor pînă în ascensor. Toată lumea este vizată să facă parte - fără discriminări, de la prinţ la cerşetor - din casting-ul lui, din distribuţia sa. Nu există scăpare pentru cel care nu are vocaţia de-a-călca-peste-cadavre pentru a ajunge mai în faţă - nu contează dacă în dreapta sau în stînga, ci doar în faţă, în prima linie a acestui balet hilar ca tot ce e o mecanică placată pe uman. Decît automarginalizîndu-se liniştit, conştient, cît mai viclean desigur, cu o încordare care să nu-i strice plăcerea, fără a se simţi persecutat, victimă, disperat, erou de melodram