Cele mai multe dintre bibliotecile private din România îşi arată vîrsta: e destul să-ţi plimbi degetele peste titlurile din casa unui intelectual ca să realizezi că majoritatea au apărut înainte de revoluţie. Anii '60 şi '70 au fost de departe cei mai productivi la metrul liniar de raft. Hîrtia era ieftină atunci, iar planul de stat la tipărituri, uriaş. Sigur, aprobările ieşeau greu, aşa că numărul de titluri era mult mai mic decît astăzi. Numai că tirajul avea alura unui torent de munte. Forţa lui de pătrundere avea grijă ca, odată puşi pe piaţă, Călinescu, Voltaire, Defoe sau Thomas Mann să ajungă în casa aproape fiecărui om. Am zis om, nu cititor. Ştiţi vorba aia: "să le vadă musafirii - şi poate c-o să le citească ăla micu' cînd s-o face mare". În vremea aceea, cartea din colecţia "Biblioteca pentru toţi" costa cinci lei, berea străină 7 lei, iar pachetul de ţigări ajungea la 12 lei. Asta în timp ce un salariu modest trecea uşor de 2.000 de lei. Păstrînd proporţiile, astăzi, la un salariu muncitoresc de 5 milioane, o carte "populară" ar trebui să-ţi scoată din buzunar doar 12.500 de lei. Nici vorbă de aşa ceva. Forţate la tiraje tot mai mici, editurile au fost nevoite să ridice preţurile. La rîndul lor, aceste preţuri au îndepărtat cititorii, astfel încît tirajele s-au micşorat şi mai tare. Astfel, robinetul care alimenta bibliotecile - chiar necitite - ale naţiunii s-a închis. Sticlele de băuturi străine, casetele pirat şi ceasurile cu cuarţ chinezeşti au ocupat locul pe care părinţii ar fi pus, poate, cîteva volume. Tacticile de show-biz au mai redresat lucrurile cît de cît în ultimii doi-trei ani - cu micul amănunt că o carte cu un autor-vedetă e şi mai scumpă. Cine e de vină? Ca adept al valorilor ei, mi-e greu s-o recunosc deschis: probabil că piaţa. Acum 20 de ani decizia în privinţa cărţilor era luată de funcţionari din comitete de partid. Chiar