Cu o mare întîrziere şi cu o plăcere pe măsură, mă descopăr dizident postrevoluţionar şi rezistent prin cultură la 2003 ani după naşterea lui Cristos. Desigur că aceste două noţiuni sînt în comă prin intensa lor ridiculizare de 13 ani încoace. Ridicolul, e drept, nu ucide, dar poate aplica lovituri mortale. Sînt multe, fie şi neobservate, asemenea cazuri. Nu e cazul meu. Mă definesc azi ca dizident conform definiţiei întru totul valabile din Dicţionarul Enciclopedic apărut în 1986: "Dizident - (persoană) care (făcînd parte dintr-o colectivitate, dintr-o organizaţie) are păreri sau opinii deosebite de acelea ale majorităţii". În ce mă priveşte, făcînd parte din naţiunea bucureşteană, am opinii diferite chiar de acelea ale minorităţii; sînt mai mult decît minoritar - cred că sînt un dizident total, dacă nu totalitar. Psihanalitic, întins pe un divan, îmi dau seama că mi-am început activitatea mai mult obscură decît secretă încă de prin '90, cînd n-am ţinut nici cu Iliescu, nici cu Blandiana, nici cu Manolescu, nici cu Caramitru - oricît de solidar m-am simţit cu ei sub tiranie -, nici măcar cu Partidul Liber-Schimbist al lui Cazimir. Acestuia i-am propus să pună bazele unui partid hotărît caragialian - să zicem Partidul Caragialian al Muncii - care să aibă ca deviză singura alternativă serioasă şi de succes în România, aceea care începe cu "Facerea de bine..." "Cazi" - om cu care cîntam la telefon, prin anii '70, imnul UAER, de pe vremea cînd eram elevi foarte progresişti! - m-a privit cu un ochi de gheaţă. Mulţumită acelei priviri, mi-am dat seama, înfiorat, că nimic nu va fi mai greu în p(r)ostrevoluţie decît să ai humor. Ca urmare, nu sînt împotriva nici unui partid (cu o excepţie, uşor de înţeles, un partid a cărui propagandă şi agitaţie încalcă orbitor de grav Constituţia), nu sînt apolitic, nu-s echidistant, nu-s anarhist, pe scurt: nu-mi găsesc un partid