Habar n-am dacă mă aflu "nel mezzo del camin" al vieţii mele (n-ar fi rău deloc!), dar e clar că am depăşit deja "lo punto sommo", "culmea", pe care tot Dante o fixa pe la vîrsta de 35 de ani. Ca scriitor (pentru că despre asta am să vorbesc), atunci cînd sînt în camera mea, cu cărţile mele preferate, în faţa computerului meu, mă simt mai lacomă de scris ca oricînd (deşi ştiu că Aderca, dacă nu mă înşel, a zis cîndva că scriitorul român e terminat după 33 de ani). Îmi văd încet-încet de treabă, nu prea vorbesc cu alţii despre asta, scriu la mai multe cărţi deodată, cum fac de obicei, ştiind că o să dureze destul de mult pînă să le vină vremea să apară, pe rînd. Dacă nu m-aş uita în oglindă (zic "oglindă" la modul simbolic!), aş putea jura că sînt aceeaşi de la, să zicem, 20 de ani. Adică sînt la fel de vulnerabilă, la fel de naivă în ce priveşte lumea practică, scriu la fel de greu, de lent, am la fel de puţină încredere în mine, sînt la fel de "impulsivă", cred tot aşa de mult în "autenticitate", deşi moda e alta, consider şi acum că scrisul vine dintr-o mare nevoie de "autoclarificare", "autoreglare" - deşi speram ca povestea asta să se termine mai repede şi să trec la ficţiune (mult mai spectaculoasă şi probabil mai uşor de scris, măcar din simplul motiv că nu te angajează decît estetic). Sînt tot atît de izolată şi mă văd, din fericire, tot atît de rar cu alţi "breslaşi". Cînd mă întîlnesc cu scriitorii de vîrsta mea (dar nu numai), de obicei încerc să aflu ce mai scriu. Cam aşa îl întrebam pe V. zilele trecute, cînd îmi vorbea despre nu ştiu ce zone culturale "urît mirositoare". "Aşa se întîmplă, de pildă, cînd se desfundă canalele. Poate că, paradoxal, e de bine", i-am răspuns, şi-apoi l-am întrebat direct, ca să lăsăm vorbitul aluziv despre diversele "zone culturale": "Dar tu ce mai scrii?". La 38 de ani, eu sînt şi-n ochii altora la fel de tînără ca la