interviu cu Ştefan AGOPIAN În articolul publicat în revista Deci aveai o teorie factuală despre declinul prozatorilor după vîrsta de 35 de ani. Şi Dante, în Convivio, fixează începutul declinului cam tot pe-acolo. Care era, în esenţă, ideea, suprapui biologicul pe creativitate? Nu suprapun nimic peste nimic. Oricum, nu cu încăpăţînare. Mi-a atras atenţia, în ancheta asupra romanului românesc făcută acum cîţiva ani de revista Observator cultural, faptul că cele mai bine cotate cărţi erau cele scrise la o vîrstă relativ tînără. În articol dădeam exemple: Marin Preda îşi publică la 33 de ani capodopera, Moromeţii. Dacă a publicat-o atunci, se presupune că a scris-o cel puţin cu cîţiva ani înainte. Pe vremea aceea cartea stătea foarte mult în editură, deci e de bănuit că Preda a scris cartea între 28 şi 30 de ani. Eugen Barbu îşi publică Groapa tot la 33 de ani. Şi tot aşa, chiar dacă nu am foarte mare încredere în metoda inductivă, am ajuns la acea concluzie. Desigur, poate să mă acuze cineva că am căutat exemplele care să-mi confirme teoria după care un autor îşi dă marile cărţi în jur de 30 de ani, după care începe ori să se repete, să epuizeze tema care l-a dus pe vîrf, ori să nu mai scrie. Încă o dată, e o teorie destul de mecanică, construită doar pe exemple, însă sînt prea multe ca să nu intri la bănuieli. Uite, eu m-am străduit să găsesc exemple, din literatura română, care să-ţi combată teoria, oricum să ducă mai departe declinul: Bălăiţă a scris/publicat Lumea în două zile la 41 de ani, Bănulescu a scris Cartea milionarului la 48 de ani, Breban a scris Bunavestire, hăt, la 48, Ivasiuc a scris Racul la 43, ca să nu mai vorbim de Ibrăileanu, care a scris Adela la 62 de ani. Scrisul e una, publicatul alta. Din păcate, numai la tîrgovişteni am reuşit să aflu cînd şi-au scris cărţile cu exactitate. Scriitorii din Şcoala de la Tîrgovişte au un decalaj enorm în