Am scris aici despre două dintre cărţile lui Alain de Botton, Cum poate Proust să-ţi schimbe viaţa şi Consolările filosofiei. Apare acum în româneşte prima lui carte, Eseuri de îndrăgostit (Editura Humanitas, să sperăm că vor fi traduse şi celelalte două, precum şi mai recenta Artă a călătoriei). Născut la Zürich în 1969, Alain de Botton s-a consacrat, ca filosof şi scriitor, în Anglia, însă - precum un Alberto Manguel, altă revelaţie a ultimului deceniu - scrie cu aceeaşi uşurinţă în mai multe limbi. E şi un caz de excepţională precocitate, a publicat Eseuri de îndrăgostit la 24 de ani, dovedind din start o uimitoare siguranţă a scriiturii. Formula de succes, folosită ulterior cu tot mai inventivă abilitate, constă în combinaţia dintre naraţiunea "autobiografică" (în măsura în care prin autobiografie înţelegem tot o construcţie ficţională) şi reflecţia filosofică, în aşa fel condusă încît să fie şi accesibilă şi instructivă. De fapt, asta e tema centrală a majorităţii cărţilor sale: poate filosofia sau, mă rog, pot învăţămintele pe care le găsim în lecturile noastre filosofice (şi nu numai) să ne scoată din depresie şi din suferinţă, să ne domolească pasiunile excesive, să ne consoleze de mizeriile cotidiene, să ne împace cu lumea, cu ceilalţi şi cu noi înşine? Pentru cel care i-a citit (şi i-a "asimilat") pe Platon, Shakespeare, Nietzsche, Flaubert, Schopenhauer, Stendhal etc., etc., iubirea poate fi oare raţională, armonioasă, durabilă, împlinită, fără crize, fără prăbuşiri, fără să eşueze în gelozie şi ură? Povestea pe care ne-o spune Alain de Botton arată, bineînţeles, că fiecare iubire, deşi identică celorlalte, nu seamănă cu nici o alta, că refacem, pe cont propriu, lucizi şi inconştienţi în acelaşi timp, experienţe care pot sfîrşi prost, sau lamentabil, sau tragic. Şi că filosofia ne poate ajuta, eventual, să o luăm de la capăt. Las cititorului plăcer