Alo, ce faci?
...Bine, sînt stresat... Uită-te la mine, m-au îndemnat buzele tremurate şi ochii plînşi de frica examenului de estetică. Eu, continuară pe acelaşi ton, atît buzele cît şi ochii, nu iau licenţa. Chiar nu o s-o iau. Şi, încetul cu încetul, după o cafea şi cinci ţigări am aflat, nu numai de la buzele tremurînde şi de la ochii obosiţi, dar şi de la degetele prelungi ale mîinii drepte care striveau cu simţ de răspundere un zar de burete albastru, anti-stres, cum, de la o vreme, nu ştiau cu exactitate de cînd, nici ele, nici proprietara lor, nu se mai puteau concentra. Ajunseseră în aşa hal, încît ore întregi nu făceau nimic altceva decît să contemple mobila, sau pixurile, sau să sudeze ţigările. Deseori, pentru ochii lipiţi de tavan, literele îngrămădite de-a valma prin cursuri, în şiruri mai lungi sau mai scurte, nu mai aveau nici o noimă. Nu ştiu, zău, ce e cu mine... Şi atunci, ca o revelaţie, şi-a dat seama. Era stresată. După scurta dare de seamă, Irina, studentă în anul IV a Facultăţii de Litere, a apelat la serviciile unui cabinet de psiho-terapie. A urmat o serie de masaje, a învăţat să se relaxeze cu jocuri de relaxare, să simtă cu aromo-terapia şi să leviteze cu muzico-terapia. Gîndurile pozitive îi reveneau. Ideea, după cum îi spunea terapeuta, era să se regăsească, în spatele jocului cu biluţe portocalii, pe o pajişte verde, într-o temperatură de mai, înconjurată de maci înfloriţi, fără gîze pişcăcioase, doar cu fluturi şi triluri de păsări. Şi toate astea doar pentru 250 de mii. Într-adevăr, după prima şedinţă, după cele 45 de minute de relaxare, de deconectare totală, a uitat de proful cu băscuţă căruia i se dusese buhul în facultate că an de an avea normă de restanţieri fixă: jumătate de serie. A uitat şi de examenul de LEC şi de faptul că, pentru a putea profesa în cariera aleasă mai avea de dat un alt examen, paralel atît cu li
