(şi cazul Dan Berindei) Am oprit maşina în faţa lor şi le-am văzut imediat speranţa din privire. Pe şosea, la vreo 20 de kilometri pînă în Tîrgu Mureş, acest grup de patru femei rome păreau a fi coborîte din timp, dintr-o vreme în care basmalele stăteau mai firesc pe capete, iar mîna femeiască, acoperind gura, camufla şuşoteli, spaime sau zîmbete. În spatele lor, colina urca frumos, printre montaje de ţevi şi sîrmă pe care se întindeau, exotice şi înalte, culturi de hamei. În faţa lor, pe şosea, maşini treceau în viteză în acea seară trecută de joi, oameni grăbiţi spre casa lor din Mureş, din Harghita sau din vreun colţ răsăritean de Ungarie. Două femei şi două copile; în faţa uneia, un stativ artizanal din lemn, de care erau agăţate pungi de plastic cu alune de pădure; în faţa alteia, două găleţi cu mure. Cum am coborît, cum mi-am auzit telefonul - lăsat pe banchetă - sunînd. Între alune, mure şi telefon, ce aţi fi ales, în condiţiile acelea? Am luat o pungă cu alune, alta cu mure. 20 de mii, a spus una dintre femei, şi într-un caz şi în celălalt. Vorbea stricat româneşte şi era atît de amabilă încît nu mi-e clar dacă acesta era preţul real sau dacă a spus aşa, dintr-o comoditate a graiului de conjunctură. Am pus o mură în gură; tocmai atunci, din nou, telefonul, tica-tac. Un tînăr redactor de la un ziar central întocmea un material despre cazul Dan Berindei. Dan Berindei este un istoric pe care l-am simpatizat aproape de la bun început, de la primele ore dintr-un curs de istorie modernă pe care l-am frecventat, nu cu cine ştie ce consecinţe. În privinţa revoluţiei de la 1848, sînt puţini oamenii care să vorbească mai relaxat. Dar nu acest lucru m-a impresionat, ci un gest cu totul mărunt, petrecut într-o zi oarecare de primăvară, poate prin '92. În faţa unui amfiteatru întreg, un coleg i-a întins dlui Berindei o lalea! Semnul unei zile aniversare de care no