interviu cu scriitorul Andrzej STASIUK Am început discuţia în engleză, sprijiniţi de un pervaz, fiecare cu o scrumieră în mînă. Am continuat-o în polonă, în cel mai prelung-întunecos birou din Fundaţia Culturală Română (sau Institutul Român, cum vă place...), unde se amestecau, prin uşa abia întredeschisă, speech-urile de deschidere ale "Confluenţelor literare româno-polone" tocmai inaugurate în sala mare, cu domnul profesor Petrică traducînd (motiv pentru care îi mulţumesc, pe această cale). Am încheiat-o în româneşte, răsfoind Dilema împreună cu editoarea Monika Sznajderman, soţia scriitorului, în căutarea unui articol preluat din Courrier International, "Ubu pleacă la război". Stasiuk a rîs tot timpul, uneori în hohote, nuanţînd, disociind, relativizînd. Mi-a părut rău, pentru prima dată, că n-am învăţat limba polonă. (S. S.)

Literatură, puşcărie şi fugă în munţi Spuneaţi undeva că în închisoare aţi început să gîndiţi ca un "om de litere". Nu e cam mult spus? Închisoarea este un loc care se pretează la un asemenea paradox. Închisoarea în sine este un imens spaţiu, gol din multe puncte de vedere care trebuie umplut cu ceva. De ce să nu te gîndeşti la lucrurile pe care apoi ai vrea să le scrii? Ca să-şi păstreze o parte din umanitate, deţinutul trebuie să gîndească, iar dacă poate gîndi el este oarecum salvat. Ar trebui spus şi că această carte în care eu îmi povestesc experienţa la care vă referiţi este o carte esenţial autoironică. E important, pentru că autoironia se răsfrînge şi pe eticheta pe care mi-o asum o clipă, aceea de "om de litere". Mă prăpădesc de rîs cînd dau de persoane care cred că trebuie să fi terminat filologie ca să te faci scriitor. Nu îţi trebuie studii de specialitate, pentru aşa ceva e mai bună puşcăria. De ce aţi plecat acum cinsprezece ani la Wolowiec, în munţii Beskides, părăsind cu totul capitala, viaţa culturală unde, totuşi