Ce dimineaţă nenorocită! Îmi simţeam picioarele bocnă şi blestemam clipa în care mă hotărîsem să încalţ porcăriile acelea de pantofi care parcă adunau în interior toată umezeala sfîrşitului de ianuarie. Şi de-ar fi fost numai pantofii! În piciorul stîng nu mai aveam decît o jumătate de şosetă, iar în dreptul nici atît. Cînd le aruncasem cu o seară înainte pe teracota sobei din casa lui nea Tinel (binecuvîntat fie-i sufletul!) nu mă gîndisem deloc că s-ar putea să ardă, mocnit şi înecăcios, mai-mai să ne sufoce de n-ar fi fost Marcel să-mi dea o palmă peste ceafă în miez de noapte, şuierînd printre dinţi "Scoal' băi, netotule, că ţi-au luat foc boarfele şi murim aici!"... Le încălţasem oricum, trăgînd cu grijă peste degetele picioarelor de peticele scorojite de bumbac pentru că ştiam ce mă aştepta afară, umezeala aceea nenorocită din cauza căreia tremurasem ore întregi cu o noapte înainte chiar şi pe lîngă focurile mari, de tabără, aprinse de jandarmi. Şi ei tremurau şi toţi înjuram minerii. Din cînd în cînd, cîte o maşină a vreunui coleg de breaslă venea cu informaţii despre mişcările de trupe puse la cale de Cozma. Apoi veneau alţii şi alţii cu tot felul de ştiri aiuritoare. La intervale regulate ajungea şi la mine ba o sticlă de votcă, ba una conţinînd un lichid gălbui sau poate roşiatic, despre care n-am ştiut niciodată nici ce e şi nici dacă e bine a-l înghiţi. Dar, cu toate astea, l-am dat pe gît la fiecare tură cu speranţa că o să-mi mai oprească tremuratul genunchilor. Cînd a venit Marcel şi mi-a spus luîndu-mă de-o parte că a găsit un sătean dispus să ne deschidă uşa casei şi să ne dea o masă caldă şi un pat, am văzut pe cerul Costeştiului chipul lui Dumnezeu. Am dormit în noaptea aceea cele mai odihnitoare patru ore din viaţa mea şi de n-ar fi fost blestemul cu şosetele poate că nici dimineaţa nu mi s-ar mai fi părut atît de nenorocită. Nu mai ştiu cu