Textele sacre şi textele experienţei spirituale încearcă să vorbească despre o realitate ascunsă, inefabilă. Dar ele nu încearcă numai atît; ele încearcă să spună legătura dintre realitatea noastră imediată, familiară şi acea realitate, cu totul alta. Ele încearcă să spună cum acea realitate, cu totul alta, infinită, se oglindeşte şi se "întrupează" în datele cele mai concrete ale existenţei noastre. Iar, pornind de aici, ele încearcă mai ales să orienteze înţelegerea către acea realitate, să deştepte în noi "amintirea" ei, să ne pornească la drum către ea. Parabola, anecdota, fabula mistică sînt mijloace de expresie privilegiate în această privinţă: texte scurte, utilizînd materialul cel mai comun, pornind de la gesturi şi situaţii cotidiane, ele conţin totuşi o evidentă "semnalizare" către un alt nivel de fiinţă. E limpede că naraţiunea lor e doar punctul de detentă al înţelegerii, că ele cer comentariul şi interpretarea, că simplitatea lor e coaja unor sensuri multiple, care pot vibra pînă la nivelul cel mai înalt al realităţii şi că aceste sensuri trebuie descoperite, dezvoltate, interiorizate. Parabolele, spunea persanul Rumi, sînt ca un vas de măsurat grîul; sensurile sînt ca mulţimea grăunţelor din vas. "Omul inteligent ia grăunţa sensului, nu se opreşte la vasul care o cuprinde."

Cearta orbilor Folosind imagini şi situaţii familiare pentru a orienta spre adevărul ultim, parabolele vehiculează în fond o seamă de arhetipuri fundamentale, comune tuturor tradiţiilor. Există chiar anecdote mistice care circulă în mai multe spaţii spirituale. Despre o asemenea parabolă vreau să vorbesc aici: despre parabola elefantului. Cazul e interesant fiindcă, alături de comentariile ei contemplative - musulmane, hinduiste şi budiste -, ea a mai primit de curînd interpretarea unui teolog creştin. În 1999 s-a ţinut la Sorbona un simpozion care îşi propunea o reflec