Şi pentru că săptămîna trecută am vorbit despre victime, cred că e potrivit să familiarizez cititorul acestei rubrici cu o ştiinţă despre care, în România, se ştie puţin, deşi, vom vedea, este o invenţie românească. Ştiinţa se cheamă victimologie şi, epistemologic, e privită cînd ca o rudă directă a criminologiei, cînd ca o extensie a psihologiei. Este, în orice caz, o ştiinţă de confluenţă, în care se împletesc elemente de drept penal, psihologie şi sociologie. Obiectul ştiinţei, aşa cum uşor se poate deduce, este victima - deci, o ştiinţă care studiază victimele. Totul a început în anii '30, la Bucureşti. Încercînd să-şi apere cît mai bine clienţii din procesele penale, tînărul avocat Benjamin Mendelsohn şi-a dezvoltat o "tactică" proprie, aceea de a evidenţia mereu judecătorilor rolul pe care victima l-a avut în comiterea infracţiunii. Cu alte cuvinte, victima "colaborează" inconştient, dar, din păcate, eficient, cu infractorul la comiterea infracţiunii şi insistenţa, asupra acestui aspect ar putea fi o bună strategie de apărare. Nu ştim cîte succese a avut la bară exersînd această apărare, dar avocatul Mendelsohn a decis să studieze într-un fel mai sistematizat, mai "ştiinţific", victimele. În 1937, Benjamin Mendelsohn publică primele sale încercări în acest sens şi zece ani mai tîrziu, în 1947, într-o conferinţă pe care a ţinut-o în faţa Societăţii Române de Psihiatrie, a vorbit pentru prima dată despre ştiinţa care studiază victimele şi a folosit pentru prima oară denumirea de victimologie. În anii care au urmat, Benjamin Mendelsohn a emigrat în Israel, unde a murit la o vîrstă venerabilă, în 1998, fiind unanim recunoscut drept fondatorul noii ştiinţe. Primii victimologi, "părinţii fondatori" (Mendelsohn, Von Hentig, Wolfgang), uzau de definiţia de dicţionar a victimei şi se ocupau, mai ales, de procesul de victimizare - adică de felul în care cineva de