Vine acu' Însîngerata Meri, acu' vine şi le spune morocănoasă: "salut!" şi ei îi răspund la fel şi sînt foarte, foarte rutinaţi şi foarte, foarte plictisiţi. O vreme fumează. O vreme beau cafea. Beau coniac de dimineaţă. Asta fac ei acolo. "Salut!", aşa îşi spun, şi pe urmă se aşează la masă cu gesturi rutinate şi stau ascunşi în dosul fumului de la ţigările cele bulgăreşti. "Pretenarul", "hoavărul" Gimi, are nişte blugi originali, ceea ce este o minune a zilelor noastre, o revelaţie, o bucurie din teritorii depărtate. Jeans-ii Levi Strauss. Apoi mocasini originali, apoi un tricou cu Jimi, cu Preafrumosul J.H. cu barba lui, cu părul lui, cu cearcănele lui, cu ghitara lui. Cu toate ale lui din vremea cîntării Hey Joe, înainte de a apărea minunea pe nume Voodoo Chile. Şi despre ce discută ei acolo pe cînd stau la masă? Ce pun ei acolo la cale? Ce activitate legală sau semilegală proiectează ei acolo în norii de fum, printre ceştile de cafea, printre paharele cu coniacul de dimineaţă? Ce anume fac şi desfac ei? Ce propun? Ce anume discută? Ce analizează ei? Ce stabilesc? Ce hotărăsc? Ce fac, Doamne sfinte, ei acolo, la masa din apropierea perdelelor de la intrarea în weceul café-barului? Nişte songuri ca din departe le vin, îi cutreieră zicătura pe nume It's Not Unusual, pe vocea de gabor corigent a lui Tom Jones, auzită pe seară, în miez de noapte, în faţa ecranului luminat de un beculeţ gălbui închis în spatele ecranului de la radioul cel bătrîn, din vechime, poate că din vremea războiului. Însă bun. Bun radio era acela din camera lui Gimi. Radioul lor bătrîn. Iubitul, dragul de el, marijuana lor, nebunia şi visul lor cel dulce-amărui. Tristeţea şi bărbăţia lor, gustul lor bolnav, şi pervers, pentru altfel şi altceva, adierea blîndă a nebuniei strunite din ghitări, din jocul vocii, din ecourile cele ritmate bine, frumos ritmate în depărtarea vocii şi a ghitării