În numărul precedent promiteam să vorbesc despre obiceiurile de vacanţă legate de mersul pe munte. Le voi înlocui, deocamdată cu mai proaspetele tabieturi inerente voiajului ocazional la ţară, la rude. Primul clişeu este cel al drumului. Drumul nu poate fi oricum, ci neapărat rustic, cu peisaje demne de privit pe geam, eventual chiar mioritice, cu tradiţionalele alternanţe deal-vale. Partea estetică e bine să se manifeste prin forme domoale, şi mult verde, iar cea mai pragmatică prin prezenţa reprezentanţilor vieţii rustice ieşiţi la drumul mare cu felurite produse din gospodăriile proprii. Drumul spre Cîmpulung prin Tîrgovişte satisface toate aceste deziderate. Doar că savurarea atît a priveliştilor, cît şi a roadelor rustice se adaptează vremurilor în schimbare: dacă admiri peisajul, răsar ca din senin cîţiva puradei pe fază care îţi cer, în cor, invocîndu-l pe Dumnezeu, să le dai un ban (deşi tu, în poezia ta turistică, ai senzaţia că nu ar avea nevoie de o asemenea unealtă meschină în nişte locuri atît de neumblate); dacă te laşi sedus de caşcavalurile afumate, de pildă de la margine de drum, rişti să îţi întorci stomacul pe dos şi să faci urgent apel la protecţia consumatorilor, care să dibuie aracetul din compoziţie (în ciuda aparenţei conform aşteptărilor a comercianţilor din poarta casei: un moş cu flanelă şi pălărie de pai şi o doamnă cu un sugar în braţe). De enervare, dar şi dintr-o firească dorinţă de supravieţuire, nu-ţi mai rămîne decît să ieşi din clişeu şi să apelezi la bezinăriile-fantomă de la margine de drum (în loc de Lukoil - Makoil). Acolo poţi găsi toalete foarte murdare, fără hîrtie şi săpun şi mai ales

fără încuietoare (într-un spaţiu al transparenţei şi neinhibiţiei rurale), precum şi o gamă de produse cu un număr ridicat de E-uri, care nu fac decît să îngraşe, să ridice colesterolul şi glicemia, fără să hrănească de-adevăratel