Aflat la mijlocul vieţii, se cheamă că ai deja un trecut în urmă. La 35 de ani poţi spune fără probleme "acum zece ani..." sau chiar "acum douăzeci de ani..." Cel mai trist este momentul în care începi să spui "pe vremea mea...". Acesta este primul semn al bătrîneţii care începe să se instaleze. Nu bătrîneţea fizică (deşi se spune că bătrîneţea se anunţă din momentul în care începi să-ţi simţi corpul; şi la 35 de ani îl simţi deja), ci bătrîneţea psihică, mult mai periculoasă. Şi ce înseamnă, de fapt, această bătrîneţe psihică? Starea în care nu mai sincronizezi lucrurile vii, în mişcare, în schimbare, cu generaţia tînără. Bătrîn este cel care încremeneşte în nişte preferinţe/gusturi legate de fenomene care au murit sau sînt pe cale de dispariţie şi acela care se întoarce tot mai des în trecut. Fac o paranteză: nostalgia este un sentiment personal (de aceea nu cred în "grupuri" de "nostalgici") şi ea se leagă de trecutul unei vîrste (în care erai tînăr, puternic, cu mai puţine griji, iubeai, erai iubit etc., etc.) şi nu de trecutul unei epoci anume. De asta nu acord credit etichetelor de genul "nostalgicii fostului regim" şi sînt sigur că, într-un moment de sinceritate, oricare dintre aceştia ar recunoaşte că păstrează vie amintirea anilor '70, sau '60, sau '50, sau '40 nu pentru că trăia neapărat mai bine sau pentru că lucrurile mergeau mai bine în România (sau oriunde altundeva), ci pentru că în anii aceia era tînăr şi pentru că foamea, lipsurile materiale, frustrările, suferinţele erau nimic în faţa strălucirii tinereţii. (Dar dacă nu cred în nostalgicii epocii trecute, cred însă în tarele de mentalitate.) Şi trebuie să recunosc faptul că, la 35 de ani, încep să dau şi eu semne vădite în acest sens. Evit să spun "pe vremea mea...", dar sînt nevoit să constat că mare parte din muzica ce se ascultă acum îmi displace, că moda vestimentară trece pe lîngă mine ş