Am învăţat din experienţa mea din România că generaţia elitelor (cu rare excepţii) şi a semi-elitelor, cei mai mulţi dintre cei care aveau între 35 şi 50 de ani în decembrie 1989, au trăit şi trăiesc încă, chiar dacă s-au îmbogăţit sau au devenit politicieni postcomunişti, momente de incertitudine şi de angoasă, absolut schizoide. Desigur, ei se simt apăraţi de o eventuală demascare privitoare la colaborarea cu Securitatea: fiind într-o situaţie aproape identică, fiecare îl are la mînă pe fiecare şi toată lumea acceptă un mod de comportament minimal. După ordalia la care a fost supus Ceauşescu şi soţia lui, după binevenita sinucidere a unor căpetenii cu ceafa groasă, partidele perindate la putere şi în opoziţie sînt populate şi conduse de oameni care, înainte de 1989, erau în linia a doua, a treia, a patra a Partidului Comunist Român. Pentru cei mai tineri, mulţi veniţi din mediul rural, idealurile afişate de discursul comunist nu erau decît vorbărie goală, dar dobîndirea unei poziţii în partidul care conducea politica, economia, administraţia şi cultura era necesară şi ducea la o carieră paralelă cu competenţele tehnice, un mijloc sigur de a pătrunde în elite. Ceea ce dă însă falsitate vieţii nu este sabia lui Damocles a unui eventual denunţ (Comisia naţională care se ocupă de dosarele fostei Securităţi nu are nici o putere reală), ci ceva mult mai primejdios pentru conştiinţa de sine. Intrarea în cursul principal al istoriei postcomuniste este condiţionată de negarea, de anihilarea vieţii de dinainte 1989. Această epocă trebuie denigrată integral şi cu putere. A acţiona astfel pentru conştiinţa şi imaginea de sine a persoanei

înseamnă a trimite trecutul în limburile unei non-existenţe, o încercare de reconstrucţie, o altă naştere, o nouă inocenţă. Or, bărbaţii şi femeile din posturile de conducere de acum datorează poziţia lor regimului precedent. Da