Domnişoara Iordache era o fiinţă subţire şi cumsecade, cu privirea limpede şi deschisă. Era profesoara noastră de steno-dactilografie, iar elevii de liceu de 17 ani care eram profitam temeinic de amabilitatea ei, cîte o săptămînă la fiecare patru. Atelierul era la subsolul unei clădiri a liceului şi intram acolo ca într-o scorbură răcoroasă şi vara şi iarna. Cei şapte băieţi care eram în acea clasă unică de filologie-istorie a Craiovei ne mai rătăceam în drum pe terenul de sport, iar fetele mai întîrziau şi ele, bîrfind despre ce elev de la liceul militar a mai intrat pe geamul căminului de fete, şi la cine. Cele care numai bîrfeau comiteau, acum îmi dau seama, acte de disidenţă - era la mijlocul anilor '80, iar interesul regimului pentru o anume consolidare demografică nu mai era un secret pentru nimeni. Interesul nostru pentru stenografie şi dactilografie nu era nici el foarte mic. Cu dactilografia era mai banal - tastele vechilor maşini pe care o deprindeam trecuseră, unele, prin vreo două regimuri politice distincte, şi încă ţineau la bătaie - cam ca o bună parte dintre cele 23 de milioane de români. Şi, într-o amiază de primăvara, în faţa insolenţelor noastre de tot felul - la 17 ani şi primăvara şi insolenţa vin de la sine -, domnişoara Iordache ne-a privit aşa, pe deasupra, cum stăteam noi în bănci, ţăcănind din fălci şi din maşinile de scris, şi ne-a spus: ehe, rîdeţi-rîdeţi, vedeţi voi, de la 20 la 30 nici nu ştii cum trec anii. Sigur că am protestat cu toţii, în cor. Sigur că am ăăă-it a neîncredere - pentru că la 17 ani îţi imaginezi că la 30 vei fi efectiv un om mare, matur şi realizat, şi ai impresia că pînă atunci mai ai foarte, foarte mult, o încă netrăită, şi tocmai prin aceasta atît de promiţătoare, tinereţe. Generaţia aceasta, pe care unii fără inimă o numeau de ceauşei datorită faptului că apărusem pe lume după decretul antiavort din octomb