"Dragă Mugur, am impresia că prea facem caz de vîrstă. Nu numai acum, oricînd. La optsprezece ani ne văităm că avem doar atît. La vreo treizeci începem să spunem că, gata, s-a dus ce era mai frişcă-n noi. La patruzeci urlăm de neputinţă, dar urlăm! Sînt sigur că la cincizeci vom smiorcăi puţin, iar pe la şaizeci vom şuşoti, însă nu ne vom lăsa! (...) Acum, mi se pare, nu mai e voie să bocim. Sau, dacă o facem, bocetul trebuie, prin el însuşi, să fie frumos."
Emil Brumaru Destinul generaţiei mele seamănă pe undeva cu povestea acestui număr din Dilema. Cînd am discutat cu Simona despre temă, ne-am entuziasmat şi ne-am zis că vom intra în gura tîrgului cu o chestie mişto, tare de tot. Nu, nu chiar cu un manifest, ci mai degrabă cu o provocare. Hai, adică, să vorbim despre noi şi ai noştri, cei pe care, generic, ad-hoc şi arbitrar, i-am denumit "Generaţia 35". 35 de ani. Dar acum, uite, e vară, august, toată lumea e plecată prin concedii şi nu ne mai citeşte nici dracu'. Nu mi se pare corect. * În 1979, după Anuarul statistic, cea mai numeroasă generaţie biologică de români era cea în vîrstă de 11 şi 12 ani, aproape 1.200.000 de persoane. * În decembrie 1989, după o revoltă sîngeroasă, regimul comunist al dictatorului Ceauşescu s-a prăbuşit. Presa internaţională a vehiculat, în acele zile, ideea că tiranul a fost doborît de copiii nedoriţi, născuţi în urma Decretului de interzicere a avorturilor, din toamna lui 1966. * Eu am fost un copil dorit. În 1979 aveam 11 ani. În 1989 eram în facultate. Revin, aşadar, la noi şi ai noştri. * Discuţia mi se pare importantă nu pentru că reprezentanţii generaţiei mele ar fi diferiţi de cei ai altor generaţii. Ci pentru că - măcar demografic şi istoric - avem, - vrem, nu vrem - specificitatea noastră. Eram, cîndva, toţi, cei mai mulţi. Iar alţii, mai puţini, cei pe care Revoluţia ne-a prins în perioada studiilor, am avut o
