Lăsînd la o parte arhitectura vernaculară, aceea făcută de către meşteri specializaţi într-un anume mod de a fi al zidirii, transmis din generaţie în generaţie prin intermediul echipelor, relativ autistic în raport cu devenirea mai generală a domeniului şi, mai cu seamă, infra-stilistică, vom observa de îndată că există o cantitate enormă de zidărie cu pretenţii, care intră însă în regimul arhitecturii fără arhitect. Desigur, o astfel de afirmaţie presupune, spre a fi riguroşi, că ştim cel puţin cîteva lucruri: 1) ce este arhitectura? şi 2) cînd a apărut ea? Dacă acceptăm drept adevărată definiţia, minimală, a lui Robert Venturi, potrivit căreia "arhitectura este un adăpost decorat cu simboluri", vom observa că multă din cantitatea de edificare petrecută şi la noi după 1989 intră sub regimul unei asemenea definiri, cu observaţia că îi lipseşte cu desăvîrşire semnul autoratului pozitiv, afirmativ, artistic. În aceste condiţii, bine este să ne amintim, poate, că există suficientă literatură care propune o apariţie a arhitecturii care nu numai că nu o situează în vreo anume epocă (pre)istorică, dar care o crede chiar ca fiind un produs pre-uman. Cei din generaţia Minitehnicus, vorba d-lui Cioroianu, îşi amintesc, probabil, despre afirmaţiile lui J.-Y. Cousteau, care vorbea cu patos despre "oraşele caracatiţelor", ceea ce sugera că nu numai arhitectura ne precede, ci şi urbanismul - pastilă greu de înghiţit de către specialiştii domeniului, mă tem. Dar există vorbiri despre oraşele termitelor, despre "funcţionalismul" stupilor de albine, despre sofisticarea cuiburilor cutăror păsări. Desigur, criticii unei asemenea perspective dezesperante pentru fiinţele umane reproşează arhitecturii fără arhitect (uman) că ei nu fac altceva decît să proiecteze "înapoi" pe scară istorică şi pe arbore evolutiv trăsături care sînt proprii arhitecturii umane. Funcţionalismul, mai cu