"Am ajuns să nu mai avem încredere nici în carne!" - se plîngea o telespectatoare, anul trecut, la "PRO TV te ascultă ce vezi". "În afară de fructe şi legume, toate alimentele conţin E-uri. N-aţi văzut cît de mult se moare de cancer în ultimii ani?" - mă avertiza, nu demult, un mai tînăr coleg de redacţie. Iar surorile mele mă întreabă de ce, în articolele mai recente, scriu parcă un pic prea mult despre băutură. Răspunsul meu este unul singur, clar, subliniat apăsat: Mîncarea este opiul popoarelor! Aş putea să pornesc de la Vechiul Testament şi să invoc parabola nefericitului Esau care i-a vîndut fratelui său Isac toate privilegiile pentru un blid de mîncare. Sau, într-un demers istoric, aş găsi lesne argumentele apte să-mi justifice teza că numeroase evenimente sîngeroase n-au fost generate decît de foame. Dar, fiind vorba despre ce (mai) mîncăm astăzi, n-o să bat prea mult cîmpii. Aşadar, şedeam cu amicul Ştefan pe terasă, normal, la un şpriţ. El îşi crănţănea aripioarele cu boia, eu îmi ciuguleam ficăţeii cu mujdei. O muscă obosită dădea tîrcoale sălăţicii mele de roşii. Şi atunci el mi-a mai povestit încă o dată despre Charles Fourier, tatăl Falansterului, acela care susţinea că războaiele viitorului vor fi, în primul rînd, nişte războaie gastronomice - cine va reuşi să prepare cel mai apetisant ecler din lume, ei bine, va stăpîni Universul. Curat utopist social, coane Fănică! La mai bine de un veac şi jumătate de la trecerea în neant a simpaticului filozof şi economist francez (Besançon, 1772 - Paris, 1837), pe suprafaţa mapamondului globului pămîntesc lucrurile stau puţintel altfel. N-o să mă întreb, aidoma unui ilustrissim om de stat românesc, încremenit în proiectul şaptezecist al Clubului de la Roma: "Cine va hrăni China?". Ci, doar aşa, mediat, bazîndu-mă pe ştirile culese de aiurea,

voi constata: planeta-i în foame, măi tată, măi! Şi, în timp