Punerea la lucru în primul rînd a resurselor locului este un principiu de bun-simţ elementar al arhitecturii vernaculare. Cu siguranţă, cel puţin în ceea ce priveşte situaţia dramatică a lipsei de locuinţe sociale, un program pilot bazat exclusiv pe materialele şi pe resursele locului (lut, cărămidă, piatră, lemn, puţuri de apă, toalete chimice) se poate organiza extrem de rapid. El ar avea rezultate imediate şi prin implicarea celor direct interesaţi în ridicarea respectivelor case. În plus, acestea ar fi temporare şi, fără a marca irecuperabil solul, se poate imagina o situaţie în care, în timp, dispărînd necesitatea de adăpost imediat, se vor putea elibera rapid amplasamentele. Imediat după cutremurele catastrofale din Turcia şi Grecia, s-a văzut că statele respective nu erau pregătite în nici un fel spre a preîntîmpina efectele calamităţilor de mari dimensiuni. La cererea unor flăcăi eleni, care prinseseră contracte de stat pe motiv că tatiţa era lipitoare-n guvern şi dimpreună scoteau bani din tragedia propriului popor, făcîndu-le pe nimic aici, am proiectat atunci cîteva case minimale, de una şi două camere, care puteau fi făcute cu sume ridicole, de pînă la 1-1.500 euro (grecii le contractaseră cu statul la 4-5.000 euro). Şmecherul autohton nu s-a mai înţeles cu şmecherii eleni. Dar principiul locuinţei de calamitate rămîne unul serios. Vizitaţi Turcia şi veţi vedea, de la Istanbul la Ankara, păduri de asemenea locuinţe temporare eternizate în sărăcia lor. Or, proiecte de a dialoga serios cu urmările unei catastrofe naturale nu există la noi nici măcar ca intenţie, într-o ţară care este expusă inundaţiilor anuale (din nesimţirea autorităţilor şi locuitorilor, ce nu se asigură şi nu fac diguri, dar şi din pricina exploatării criminale a pădurilor) şi peste care planează iminenţa unui cutremur de mari proporţii. Un proiect s-a petrecut deja, sub o formă